Inima nu doare niciodată

Citesc undeva şi aflu cu surprindere că "inima nu doare niciodată". Nu m-am gândit niciodată că inima ar fi o componentă infailibilă a mecanismului nostru biologic, ba, dimpotrivă, după cunoştinţele mele, care, în domeniul anatomiei, le apreciez drept modeste, o vedeam pe aceasta drept vedeta absolută a viscerelor noastre. Şi pentru că o vedetă ca să ajungă celebră are nevoie de multe apariţii în public, aşa si inima se face cunoscută prin disfuncţionalităţile sale, cele mai multe dintre ele fatale.

Dragostea durează trei ani ?

Am citit vara aceasta o carte pe care, încă de când am luat-o în mână, am simţit că este precum o baie revigorantă într-o dimineaţă însorită. Însă, se întâmplă de multe ori ca tocmai aceste cărţi, de la care nu aştepţi altceva decât să îţi acopere faţa de razele soarelui, să-ţi strecoare subtil câteva idei sau întrebări la care, mai apoi, să revii în mod constant.

Tu ce-ai vrea să te faci când vei fi mare ?

    Cu toţii am fost cândva copii şi am fost bombardaţi, mai mult sau mai puţin, cu întrebarea clasică: "Tu ce ai vrea să te faci când vei fi mare?". Într-un inventar al aspiraţiilor din vremea copilăriei mele, cele mai populare profesii cred că erau acelea de poliţist, doctor, pilot, profesor, preot şi alte câteva, nu neapărat în ordinea în care au fost enumerate.

Cuvinte goale

    Provocat de o întrebare pe care am întâlnit-o de curând într-o carte, într-o seară, după ce îmi încheiasem toate afacerile uzuale pentru o zi obişnuită, m-am aşezat cuminte în pat şi am încercat un exerciţiu retrospectiv: am încercat să reproduc din memorie toate discuţiile pe care le purtasem în ziua respectivă. Şi nu doar discuţiile dezvoltate sau elaborate, ci şi scurtele comunicări, inclusiv simplele saluturi, în câteva cuvinte, tot ceea ce rostisem de-a  lungul zilei.

Declaraţie de dragoste.

    Dragsotea nu ar fi fost niciodată ceea ce este astăzi, dacă nu ar fi existat "declaraţia de dragoste". Ea este cea care vine, uneori mai devreme, alteori mai târziu, să autentifice sentimentul de iubire. Să îi dea acestuia forţă, expresie şi sens.

Spaţiul public. Al cui?

Lumea de azi şi cu precumpănire spaţiul în care trăim, pare a avea o singură trăsătură incontestabilă. "Transformarea". Despre societatea modernă s-au spus, se spun, şi se vor mai spune încă foarte multe. Unele voci, mai optimiste, văd în evoluţiile societăţii moderne un progres general al umanităţii. Alţii, mai sceptici, consideră, nu fără argumente verosimile, că omul se îndreaptă către autodistrugere, sub aparenta dezvoltare a civilizaţiei moderne, caracterizată de inflaţia unor concepte precum globalizare, consumerism, libertinaj, ş.a..

Farmecul discret al rătăcirii.

Dintre nenumăratele sentimente pe care le trăieşte omul, acela de rătăcire este probabil cel mai înfricoşător. Parcă, în nicio altă împrejurare şi în niciun alt moment al vieţii sale omul nu apare mai în derivă decât atunci când se simte rătăcit. Caracterul reflexiv al rătăcirii este cel asupra căruia aş dori să mă aplec preţ de câteva rânduri. Pentru că, atunci când se rătăceşte, omul este deopotrivă subiect al acţiunii, dar şi cel asupra căruia se răsfrâng efectele acţiunii. Omul se rătăceşte pe sine, însă planurile în care se produce această rătăcire, sensurile şi semnificaţiile rătăcirii la nivelul psihicului uman, precum şi un oarecare farmec discret al rătăcirii, toate acestea formează o veritabilă filosofie a rătăcirii.

Oceanografia sufletului

Când se va hotărî cineva, într-un final, să scrie Oceanografia Sufletului? Ce om, cât de brav şi cutezător să fie acela care îşi va asuma această lucrare care ar putea deveni un nesperat punct de reazem al omenirii? Cine va porni în explorarea acestui infinit interior şi, mai ales, cine va reuşi să cartografieze cu precizie fiecare zonă parcursă şi descoperită, astfel încât materialul său să devină util profanilor.

Teoria "capătului de aţă".

Citeam deunăzi, într-un articol din Dilema Veche, o relatare despre cazul unei bătrânici lovită de un început de Alzheimer. Redau în continuare scurta istorioară: "Speriată, bătrânica a început să lege câte un bileţel de fiecare obiect pentru a ţine minte la ce foloseşte fiecare. Nu cum îl cheamă, ci la ce e bun: pentru stropit grădina, pentru înlocuit robinetul de la chiuveta din bucătărie, pentru bătut cuie în grădină, pentru cârpit cămăşile lui Vasile etc.. A rămas un capăt de aţă, abandonat într-un seratr.

O lecţie...

Au trecut mai bine de trei ore de joc din finala de la Roland Garros. Ploaia şi-a jucat şi ea rolul său în acest meci, însă acum pare că nimeni nu îi mai acordă atenţie. Soarele s-a reinstalat triumfal deasupra arenei Philip Chatrier unde desfăşurarea de forţe dintre cei doi coloşi pare să fi şters şi ultima picătură de ploaie de pe zgura parisiană.

Vă mulţumim!!!

În limpezimea şi strălucirea ochilor voştrii ne regăsim liniştea pe care o sacrificăm, uneori gratuit, în agitaţia zilei.
Pentru aceste momente, în care ne pierdem cu toată fiinţa dincolo de privirea voastră care ne atrage precum un anafor şi ne scufundă în universul vostru atât de pur, atât de simplu;

pentru clipele

Walter Benjamin

"Scriitorul bun nu spune mai mult decât gândeşte. Şi asta este foarte important. Pentru că spusul nu este numai expresia, ci şi realizarea gândirii. Aşa cum mersul nu este numai expresia dorinţei de a ajunge la un ţel, ci şi îndeplinirea ei. De ce tip este însă această îndeplinire: dacă apreciează just ţinta sau dacă se pierde, dezlânată şi nereliefată, în dorinţă - acest lucru depinde de antrenamentul celui care merge către ea. Cu cât se disciplinează mai mult, evitând mişcările inutile, ocolite şi împleticite, cu atât este mai satisfăcătoare ţinuta corpului şi mai conformă cu realitatea angajarea în acţiune. Scriitorul prost are multe idei în a căror urmărire se avântă ca un alergător prost şi neantrenat, care îşi mişcă membrele fără vlagă şi nesigur. Tocmai de aceea nu poate spune niciodată clar ce gândeşte. Este darul scriitorului bun să prezinte gândirii, prin stilul său, spectacolul unui corp bine antrenat spiritual. Nu spune niciodată mai mult decât gândeşte. Astfel scrisul său nu este niciodată în folosul propriei lui persoane, ci numai în folosul a ceea ce vrea să spună"

Walter Benjamin, Iluminări, Editura Univers - 2000.

Dragoste vs Cunoaştere

"De unde derivă adâncimea iubirii dacă nu din negaţia cunoaşterii?" este întrebarea răscolitoare a lui Emil CIORAN. Într-o superbă interogaţie acesta conchide că: "căutăm iubirea pentru a scăpa de prăbuşirea în nimic prin lucidităţile cunoaşterii noastre. Dorim iubirea, pentru a nu fi contrafăcuţi şi falsificaţi de adevăr şi cunoaştere".

Omul, călător spre sine.

Am adesea senzaţia că văd în fiecare om un demiurg, un judecător absolut, un suprem stăpân al spaţiului şi al timpului. Şi această simţire porneşte de la faptul că noi, oamenii, ne raportăm la univers şi mai ales la propria existenţă într-un mod definitiv, dihotomic (da-nu, bine-rău, alb-negru) şi strict limitativ. Personal, mă simt uneori

Atingerea Muzicii.

În Vinerea Paştelui am avut ocazia să particip la unul dintre evenimentele culturale găzduite de către Direcţia Judeţeană pentru Cultură: un concert pascal susţinut de către corala "Divina Armonie" a Clubului Unesco Bucureşti, acompaniată de către orchestra "Angelis" a aceleiaşi fundaţii. Primul lucru pe care l-am făcut

Necunoscutul din mine.

Hmmm.... Da, grea misiune. Dacă mi-ar fi fost uşor, cu siguranţă nu aş mai fi scris aceste pagini. Desi uneori am senzaţia că nimic nu mă mai poate surprinde la mine, descopăr totuşi uneori, cu înfrigurare,... necunoscutul din mine. Întâlnirea se realizează uneori anevoios, alteori pe neştiute, uneori sunt surprins, alteori....

Nonconformiştii de azi

DEX-ul defineşte nonconformismul drept o atitudine de respingere a tradiţiilor, a modelelor de activitate şi de gândire proprii unui grup social, iar nonconformistul o persoană care nu acceptă, nu se conformează uzanţelor stabilite, care are convingeri proprii; persoană care dovedeşte originalitate.

Despre ratările şi înălţările funcţiei publice în România.

Poate că subiectul cel mai prezent în mass-media de zi cu zi are în centru funcţia publică. Şi poate că este bine, deşi întrezăresc şi o serie de efecte negative. Este bine că acest subiect este adus în prim-plan, exercitându-se în acest fel un control mediatic. Este grav