Este 4 - 1 în setul al 4 lea iar Nadal are şansa de a tranşa meciul de partea sa printr-un joc câştigat pe serviciul lui Federer. Televiziunea franceză ne oferă un flash asupra trofeului, anticipâd tensiunea şi totodată momentul decisiv al finalei. Soarele se concentrează parcă pe suprafaţa orbitoare a trofeului. Un joc de umbre şi lumini deconectează pentru un moment atenţia de la tensiunea jocului, deturnând-o înspre un scenariu fantasmagoric. Mă las pradă acestor subtilităţi şi încerc să descifrez în reflexiile trofeului chipul celui destinat să câştige, însă figura rece a elveţianului, pregătit să servească, mă reintroduce rapid în meci.
Este 5-1 pentru Nadal care adulmecă victoria precum o fiară. Federer îşi schimbă racheta într-un gest suspendat între încrederea nezdruncinată în şansele proprii şi mesajul simbolic menit să destabilizeze elanul spaniolului, decis parcă să aplice lovitura de graţie. Cu un gest plin de respect Nadal îi cere permisiunea lui Federer să servească, de această dată cu mingii noi. O inserţie de atitudini care marchează un nou început în acest punct culminant al finalei. Un final jucat sub efectul unei dorinţe de renaştere sau de supravieţuire. O succesiune delirantă de momente care conferă senzaţia unei dimensiuni atemporale a confruntării.
O lovitură trimisă de Federer puţin în afara terenului şi spaniolul se prăbuşeşte în genunchi năpădit de lacrimi. De partea cealaltă, învinsul rămâne în picioare. Extazul victoriei este însă redefinit în acest sport iar Nadal aleargă spre fileu pentru a-şi îmbrăţişa combatantul. O îmbrăţişare care pare mai degrabă a face parte din regulile jocului decât din ritualurile lui. Câteva cuvinte rostite şi gesturi de sinceră deferenţă între cei doi.
Tenisul oferă în aceste momente de apogeu lecţia sa supremă, arborând pe frontispiciul său stindardul unei trăiri care pare a fi paradigma acestui sport: RESPECTUL. Nicăieri, pe niciun ring, pe niciun teren, în niciun sport, respectul nu este mai curat, mai firesc şi desăvârşit cu mai multă nobleţe decât în tenis. O lecţie despre cum performanţa poate fi celebrată fără isterii, deliruri ostentative şi patos vulgar. Despre cum poţi să-i mulţumeşti învinsului pentru şansa de a juca împreună şi să-ţi ceri scuze pentru victorie, anticipând că, undeva, în destinul tău de campion, există merite pe care în mod implacabil nu ţi le poţi atribui şi, mai presus de orice, despre cum respectul pe care îl câştigi nu este cel care ţi se acordă prin admiraţie ci cel pe care îl acorzi prin umilinţă.
Păcat că terenul pe care ne jucăm viaţa de zi cu zi nu cunoaşte întotdeauna aceiaşi exprimare. De la scena politică unde se dispută lupta ideologică a celor care ar trebui să furnizeze nu doar repere ci şi modele de atitudini şi până la spaţiul cotidian în care ne desfăşurăm, pretutindeni descoperim forme patologice de lipsă de respect. De la respectul civic, colegial, profesional şi până la respectul de sine. Carenţa respectului, privit ca formă de recunoaştere, de apreciere şi chiar de admiraţie a unor valori, denotă o neaşezare a propriei persoane în raport cu tot ceea ce te înconjoară, un orgoliu nemăsurat şi o criză identitară prin nedefinirea sau nerecunoaşterea propriilor valori. O eroare neforţată pentru fiinţa umană care nu poate fi eliminată din stilul său de joc, dar măcar ar putea fi redusă
Soarele încă străluceşte deasupra arenei Philip Chatrier. O picătură de ploaie rătăcită încearcă să îşi facă simţită prezenţa şi se prelinge pe obrazul lui Rafael Nadal. Sau, ...din ochii acestuia?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Opinia dumneavoastră: