Cuvinte goale

    Provocat de o întrebare pe care am întâlnit-o de curând într-o carte, într-o seară, după ce îmi încheiasem toate afacerile uzuale pentru o zi obişnuită, m-am aşezat cuminte în pat şi am încercat un exerciţiu retrospectiv: am încercat să reproduc din memorie toate discuţiile pe care le purtasem în ziua respectivă. Şi nu doar discuţiile dezvoltate sau elaborate, ci şi scurtele comunicări, inclusiv simplele saluturi, în câteva cuvinte, tot ceea ce rostisem de-a  lungul zilei.
Nu sunt defel un vorbă lungă, aşa că nu mi-a fost deloc dificil să revăd toate conversaţiile la care participasem. Pentru ca demersul meu să fie cât mai sistematizat, am aşternut pe hârtie tot ce mi-am amintit. Am reuşit astfel să reconstruiesc, succesiv, dialogurile pe care le-am avut, indicând, pe cât posibil, reacţiile evidente şi emoţiile actorilor participanţi, cu accent asupra propriei evoluţii.
    Pentru a reveni asupra întrebării despre care am spus că mă stârnise, este vorba despre o povestire a Mihaelei Rădulescu pe care o citisem, din păcate, pe fugă. Ideea centrală era semnificaţia actuală a întrebării clasice "ce faci?". De aici, autoarea analiza dintr-o dublă perspectivă - a celui care adresează întrebarea şi a celui care răspunde - trăirile şi emoţiile fiecăruia dintre cei doi, dar mai ales sinceritatea şi implicarea cu care aceştia tratează acest scurt enunţ interogativ.
    Aşadar, finalizez de compus micul meu scenariu şi arunc o privire îngrijorată asupra lui. Elimin din această compoziţie personală toate saluturile şi răspunsurile la salut, toate replicile mono sau bisilabice (da, bine, când, cred, să văd, sigur, ş.a.), şterg de asemenea tot ceea ce am exprimat în virtutea sau în baza raporturilor de serviciu dar şi toate celelalte dialoguri conjuncturale, de situaţie, care nu urmăreau un subiect sau o tematică anume. Rezulatul, deşi îl anticipam, mi-a lăsat o urmă de deznădejde. Asta deoarece pe mica mea "foaie de calcul" nu mai rămăsese aproape nimic. De fapt, nimicul este cel care îmi umpluse tot scenariul. O înşiruire de cuvinte, replici şi dialoguri clişeistice, vide, formale.
    Zi de zi interacţionăm cu persoane cunoscute sau mai puţin cunoscute. Cu cele mai multe dintre acestea dialogurile rămân fără niciun fel de semnificaţie. Se consumă şi se pierd în clipa în care au fost rostite. Abia dacă ne mai amintim căteva fragmente din ele, şi asta până la finalul zilei. Puţine sunt în viaţa fiecărui om dialogurile importante, cele pe care ni le vom putea aminti întreaga viaţă. Cele care ne marchează, care ne reţin din desfăşurarea şabloidizantă a vieţii şi ne modifică centrul de greutate, măcar penru o clipă. Care ni se întipăresc în minte şi uneori în suflet. Restul sunt precum paşii pe care îi facem în deplasarea noastră grăbită spre nicăieri. Ne amintim căte ceva despre călătorie dar nu mai putem spune nimic despre fiecare pas în parte. Toţi sunt la fel şi nimic parcă nu îi mai diferenţiează.
    Considerăm "salutul" drept cel mai important capitol din "Codul bunelor maniere", dar răspundem mecanic la fiecare salut, fără să avem timpul sau disponibilitatea de a-l privi în ochi pe cel care ne-a salutat. Ratăm cu fiecare salut câte un zâmbet stingher încolţit pe faţa celuilalt, câte o privire aplecată şi îndurerartă, câte o poveste unică pe care nu o vom mai reîntâlni vreodată.
    E drept, nu ne putem angaja clipă de clipă într-un flux de dialoguri referenţiale. Nu putem transforma fiecare schimb de replici în ceva memorabil. Dar putem cu siguranţă să modificăm atmosfera şi poziţiile de pe care purtăm dialogul cu propria persoană. Paradoxal, chiar şi acest spaţiu al comunicării interioare unde nu ar trebui să mai fie loc pentru convenţionalism şi făţărnicie este contaminat de această vacuitate a dialogului. Şi aici simţim uneori că ne spunem nouă înşine cuvinte goale şi ne inducem în eroare cu bună ştiinţă. Nu ne condamnăm şi nu ne blamăm propria persoană, în schimb o facem cu fervoare atunci când alţii se comportă aşijderea cu noi.
    Mă întreb uneori dacă nu cumva, comunicarea cu semenii noştrii nu este decât strigătul de disperare al fiinţei umane care nu se mai poate regăsi în interiorul său. Vorbele sunt doar ecoul singurătăţii noastre.