Omul, călător spre sine.

Am adesea senzaţia că văd în fiecare om un demiurg, un judecător absolut, un suprem stăpân al spaţiului şi al timpului. Şi această simţire porneşte de la faptul că noi, oamenii, ne raportăm la univers şi mai ales la propria existenţă într-un mod definitiv, dihotomic (da-nu, bine-rău, alb-negru) şi strict limitativ. Personal, mă simt uneori
stingher în acest spaţiu axiomatic în care a avea un scurt moment de nedumerire, de uimire, de surprindere sau o stupoare fulgurantă a devenit atât de nefiresc. Iar nefiresc este o etichetă rezonabilă dacă nu luăm în discuţie împrejurările, deloc rare, în care a avea o opinie sau un punct de vedere personal, relativ sau radical diferit faţă de un moment anterior, atrage automat replica devenită de acum un clişeu naţional: "nu ai principii". Aceasta te transformă subit într-o specie de nevertebrat căruia îi lipseşte fatal structura solidă a unor principii de viaţă călăuzitoare. Orice evoluţie sau regres interior, orice înălţare sau prăbuşire sentimentală, într-un cuvânt orice atitudine asupra căreia nici măcar tu însuţi nu te poţi considera suveran, izvorâtă din destinul fatal al fiinţei umane de a fi veşnic un necunoscut pentru sine,este repudiată ab initio de către cel care aplică şablonul.
Operăm cu instrumente dar mai ales cu termenii care nu lasă loc niciunui proces atent şi precaut de cumpănire. Eliminăm instantaneu îndoiala, abolim din start interogaţia şi ne instalăm, uneori pătimaşi, pe culmile lumii îmbrăcând rapid haina celui pentru care toate propoziţiile se âncheie cu "!".
Parcurgem halucinant de repede intervale, urcăm treptele cu privirea încremenită şi spiritul obnubilat de această teamă congenitală a omului de a accepta că nu este altceva decât un biet CĂUTĂOR.
Poate ar fi mai prudent şi de ce nu, mai drept, dacă am încerca să ne raportăm la determinantele exterioare nu ca la o sumă de ecuaţii în care necunoscuta care se cere a fi descoperită este sensul vieţii. Să descoperim farmecul interogaţiei, sensul introspecţiei şi suspansul incertitudinii prin scrutarea orizonturilor interioare ale fiinţei noastre. Ascundem atât de multe incertitudini, evităm atât de multe întrebări încât devenim total inautentici prin negarea continuă a fibrei noastre lăuntrice profund dubitative.
Să vedem în fiecare om mai mult decât un corp imuabil, să redescoperim frumuseţea imanentă a frământărilor şi tristeţilor sale, nu prin răspunsurile pe care le oferă ci prin întrebările pe care şi le adresează.
Întrebări?...