Inima nu doare niciodată

Citesc undeva şi aflu cu surprindere că "inima nu doare niciodată". Nu m-am gândit niciodată că inima ar fi o componentă infailibilă a mecanismului nostru biologic, ba, dimpotrivă, după cunoştinţele mele, care, în domeniul anatomiei, le apreciez drept modeste, o vedeam pe aceasta drept vedeta absolută a viscerelor noastre. Şi pentru că o vedetă ca să ajungă celebră are nevoie de multe apariţii în public, aşa si inima se face cunoscută prin disfuncţionalităţile sale, cele mai multe dintre ele fatale.
De aceea, teza că inima ar fi un soi de paradis intern care nu transmite celui ce o adăposteşte niciun fel de suferinţă, mi s-a părut de-a dreptul frapantă. Iau în calcul toate maladiile care afectează cordul uman dar accept totodată posibilitatea ca acestea să nu producă, efectiv, o senzaţie de durere. La prima vedere, ideea mi se pare de-a dreptul fabuloasă, motiv pentru care refuz să accesez oracolul absolut (Google) spre a-mi verifica dilema, din teama de a nu descoperi că toată această teorie este una falsă.
De unde această adoptare aproape instantanee şi specatculoasă a acestei curiozităţi care, aparent, pare atât de banală? Pentru că simt că, undeva, în subtextul acestei afirmaţii, se ascunde o întreagă psihologie a durerii umane.
Ce vreau să spun este că, dacă ipoteza enunţată mai sus este una biologic reală, şi inima nu produce omului niciun soi de durere, să o numim organică, atunci, faptul că toate celelalte dureri, să le zicem non-organice, sunt canalizate de conştiinţa umană către locul cel mai străin de durerea fizică, pentru mine, această schemă emoţională este plină de sensuri şi fabuloasă, în acelaşi timp.
Primul sens se leagă de una dintre ideile cu rădăcini solide în solul meu sufletesc, potrivit căreia durerea este cea care conferă măsura corectă a existenţei noastre şi, în particular, a fiecărui act de viaţă. Durerea este sarea vieţii. Neplăcută la gust atunci când o consumăm ca substanţă frustă, dar atât de necesară în reţeta ontologică a fiinţei noastre. Deşi imperceptibilă în anumite ipostaze ale vieţii, există un tremur sensibil al durerii chiar şi în clipele de maximă exaltare şi exuberanţă. Ea nu numai că oferă savoare dar, în egală măsură, îţi spune că exişti şi procedează aşa, ca agent pozitiv al confirmării, în raport cu fiecare experienţă ce ne e dat s-o trăim.
Cum ar arăta, spre exemplu, dragostea trăită într-o stare de extaz continuu, într-un peisaj feeric absolut sau într-o reverie neîntreruptă. Ce ar mai însemna dragostea fără amăgirile şi deşertăciunile pe care le sădeşte în noi, fără visele pe care le spulberă cu atâta detaşare, precum o adiere uşoară abătută peste floarea unei păpădii sau fără despărţirile care ne par şi ne afectează mai mult decât cea mai puternică şi mai cumplită dislocare a scoarţei terestre.
Ceea ce, până la un moment dat, părea că se înscrie într-un pact tacit al fiinţei tale, conlucrând în linişte şi insesizabil la bunăstarea ta fizică sau sufletească, devine, prin durere, prezent. Cioran spunea că "atunci când un organ se îmbolnăveşte, el devine vedetă, prinde glas, face tapaj şi spune, în limbajul durerii: Iată-mă, sunt. Vrând-nevrând trebuie să mă bagi în seamă".
Şi, iată cum inima, absolvită de povara durerilor organice, devine colectorul tuturor celorlalte suferinţe. Capacitatea de absorbţie a inimii pare nemărginită. Aici îşi fac loc întristarea, mâhnirea, dezamăgirea, deziluzia, zădărnicia şi alte atâtea şi atâtea dureri.
Aşa nu mai pare deloc nefiresc, şi cu atât mai puţin absurd, gestul nostru de a duce mâna la inimă atunci când suntem suferinzi. Precum atingerea unei răni deschise pe picior, omul are nevoie să-şi localizeze durerea şi, mai mult, să-i afle izvoarele acesteia. Ceva îi spune că ea ţâşneşte din acelaşi loc cu fericirea. Ceva îi spune că cele două curg împreună prin acelaşi fir, confundându-se şi rătăcindu-se una-ntr-alta. Lacrima are, cu precumpănire, o sorginte amară. Tot aşa, zâmbetul încolţeşte, cu preponderenţă, pe tărâmul bucuriei. Dar întotdeauna voi simţi că fiecare lacrimă desenează pe obrazul nostru cel mai frumos surâs, destinul ei fiind de a iriga şi fertiliza terenul pe care va să încolţească acesta.
În încheiere, adug câteva dintre cuvintele lui Socrate (Phaidon) care, în momentul în care tocmai i se desfăcuse cătuşa de la gleznă, îşi freacă piciorul şi spune că plăcerea pe care o resimte se clădeşte pe durerea strânsorii de care tocmai a fost eliberat.