Teoria "capătului de aţă".

Citeam deunăzi, într-un articol din Dilema Veche, o relatare despre cazul unei bătrânici lovită de un început de Alzheimer. Redau în continuare scurta istorioară: "Speriată, bătrânica a început să lege câte un bileţel de fiecare obiect pentru a ţine minte la ce foloseşte fiecare. Nu cum îl cheamă, ci la ce e bun: pentru stropit grădina, pentru înlocuit robinetul de la chiuveta din bucătărie, pentru bătut cuie în grădină, pentru cârpit cămăşile lui Vasile etc.. A rămas un capăt de aţă, abandonat într-un seratr.
Bătrânica l-a strâns cu grijă, l-a legat de un petic de hârtie şi a scris pe el: acesta nu foloseşte la nimic. După care l-a pus la locul său, în sertar.". Recunosc, pentru câteva clipe am încremenit. Am încercat să mă amuz, concentrându-mă nefiresc asupra esenţei umoristice a povestirii. Doar că, ştiam că esenţa este alta. Întâmplarea, care poate fi reală sau nu, comportă accente tragice care nu pot fi trecute cu vederea. Personal, nu m-a mai interesat cât de verosimilă este. Nu asta era tema şi, în definitiv, nu caracterul de ficţiune al descrierii l-am pus în discuţie. Poate pentru că m-am simţit ca într-unul dintre acele momente (despre a căror frecvenţă în viaţa mea, mărturisesc că devin din ce în ce mai dese) în care ceva, o vorbă, un gând sau cel mai adesea o întâmplare îţi spun despre tine mai mult şi mai sincer decât ar face-o zeci de momente de contemplare, de meditaţie şi introspecţie. Ceva ce ştiai şi, pentru că ai simţit că nu poţi rămâne acolo, în acea clipă, cu acel gând cu care nu se poate trăi, ai întors privirea către alte orizonturi, către alte gânduri. Gânduri, care alăturate gândului revelator sunt nişte simple năluci.
Ceea ce te frapează în această întâmplare este nu atât drama omului care anticipând efectele bolii încearcă să mai salveze câte ceva din realitatea actuală luând cu sine câteva instrucţiuni, cât faptul că, pentru o clipă, ai conştiinţa (sau tocmai asta îţi lipseşte) rătăcirii între cele două planuri, cel al omului sănătos şi cel al omului bolnav de Alzheimer. Simţi că piezi câteva repere care până acum îţi indicau clar în care plan te situezi. Sensurile îţi sunt bulversate precum o busolă la apropierea de un corp magnetic. Nu mai ştii dacă perosnajul respectiv, bătrânica, este pe cale să se îmbolnăvească sau, dimpotrivă, se vindecă, privind gesturile cu pricina.
Sigur, povestirea poate fi înţeleasă din perspective diferite: despre cât de esenţială este clipa prezentă, imediatul; despre cât de solidă este priza conştiinţei umane pe realitatea actuală; despre formele pe care le ia teama în viaţa omului; despre abnegaţia cu care încercăm să transportăm cu noi elemente ale realităţii prezente spre alte lumi şi, mai ales, despre cât ne consumă "inutilul" din viaţa de zi cu zi. Teoretic, dacă bătrânica ar fi omis sa eticheteze capătul de aţă ca "inutil", ar fi ajuns probabil peste ceva timp să-l descopere abandonat în sertar şi, neavând vreo instrucţiune despre funcţiunea acestuia, ar fi devenit în mod logic (câtă ironie) inutil.
Între a descoperi inutilitatea unui obiect şi a-l eticheta aprioric ca inutil omul înclină spre prima opţiune. Modul în care ne raportăm şi întâlnirile pe care le avem cu lumea înconjurătoare pot fi definite şi măsurate în termeni de utilitate economică excesivă. Comportamentul este similar şi în materie de relaţii interumane: exişti în măsura în care îmi eşti util.
Poate că delimitările acestea nu sunt întotdeauna unele precise; poate că prea adesea calificăm drept inutil din superficialitate pentru ca apoi să ne întoarcem la cele abandonate; poate că hotarele care delimitează cele două concepte nu sunt atât de vizibile. Nu vreau să fac apologia "inutilului", a "nimicului", ci vreau doar să spun că ar fi sănătos să avem conştiinţa faptului că, uneori, viaţa şi realitatea stau într-un capăt de aţă, fie el şi abandonat în sertar.