Dragoste vs Cunoaştere

"De unde derivă adâncimea iubirii dacă nu din negaţia cunoaşterii?" este întrebarea răscolitoare a lui Emil CIORAN. Într-o superbă interogaţie acesta conchide că: "căutăm iubirea pentru a scăpa de prăbuşirea în nimic prin lucidităţile cunoaşterii noastre. Dorim iubirea, pentru a nu fi contrafăcuţi şi falsificaţi de adevăr şi cunoaştere".

Cunoaştere vs Iubire, Eros vs Logos. Un scenariu aparent năucitor pentru multe dintre "ideologiile" care abordează problemele legate de rădăcinile şi formele de expresie ale iubirii umane. Ceea ce pentru unii este sau poate părea eşafodajul unei iubiri autentice, cunoaşterea, devine astfel condiţia negativă a realizării acesteia. Cunoaşterea obiectivă a celuilalt care anihilează progresiv iubirea. Apropierea prin logos paralel cu îndepărtarea prin eros.
Dragostea, sentimentul care reprezintă raţiunea de a fi a fiinţei umane, sau "sursa de existenţă" prin care "suntem", este unica suflare divină din construcţia noastră. Cel mai fecund motiv ontologic al omului, o adiere cerească peste deşertul de "nimic" care stă aşternut în noi. Dar ce facem noi cu acest dar? O supunem propriului nostru destin. Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte scara noastră spre culmile ascunse ale cerului, aripile cu care ne înălţăm deasupra lumii, devine o transfigurare din sublim în comun prin negarea divinităţii ascunse în iubire. Iar cel mai la îndemână instrument pentru acest demers este cunoaşterea. Anulăm orice urmă de mister care o înconjoară, căutăm explicaţii logice pentru orice expresie a iubirii, aplicăm algoritmi deliranţi, proiectăm strategii şi circumscriem iubirea unor şabloane nefireşti. Decât să avem suprize neplăcute mai bine să nu fim surprinşi deloc. Decât să suferim din dragoste mai bine să nu iubim deloc. Misterul, neprevăzutul, suspansul devin elemente inoperabile în această "ecuaţie" a iubirii care se vrea a fi descifrată cât mai rapid.
Prin cunoaştere omul a stăpânit şi tot prin cunoaştere încearcă să subordoneze şi sentimentul de iubire. Eroarea fatală este că ceea ce subordonează nu este iubirea, care se defineşte prin chiar forţa sa de a-l face pe om să "se lase condus", ci propria umbra. O umbră a cărei teamă originară de mister o determină să răstălmăcească toate tainele iubirii. Iubirea, ceea ni se întâmplă atunci când ne gândim cel mai puţin la ea, devine prin cunoaştere un "bun de consum". Pe măsură ce descifrăm şi dezvăluim persoana de lângă noi, săpând cu obstinaţie în căutarea adevărului şi parcurgând rapid distanţele dintre noi, pierdem chiar sensul căutării.
Dragostea este ceea ce ni se întâmplă la un nivel superior al fiinţei noastre, unde motivele curente sunt inautentice şi unde inexplicabilul, credinţa şi asumarea faptului că există ceva care ne poate purta pe asemenea meleaguri, prin râuri de lacrimi şi oaze de fericire, este cel dintâi adevăr.
Nu încerc să expediez din tabloul iubirii orice urmă de mundan transformând-o într-o reverie totală, într-o exaltare şi exuberanţă continuă a spiritului care comportă riscul de a percepe adesea dragostea drept un produs de cofetărie. În egală măsură, sunt de părere că dragostea văzută doar ca o convieţuire cuminte între două persoane îşi pierde sensul. Timpul nu este întotdeauna o măsură corectă a sentimentelor noastre, după cum repudierea suferinţei, a durerii, a dezamăgirilor şi a eşecului din conţinutul iubirii este o aşteptare mult prea pretenţioasă pentru condiţia noastră.