Oceanografia sufletului

Când se va hotărî cineva, într-un final, să scrie Oceanografia Sufletului? Ce om, cât de brav şi cutezător să fie acela care îşi va asuma această lucrare care ar putea deveni un nesperat punct de reazem al omenirii? Cine va porni în explorarea acestui infinit interior şi, mai ales, cine va reuşi să cartografieze cu precizie fiecare zonă parcursă şi descoperită, astfel încât materialul său să devină util profanilor.
S-a gândit vreodată omenirea, din Antichitate (mai ales) şi până astăzi, să finanţeze un asemenea proeict de o anvergură colosală, menit să ofere omului de rând răspunsurile la cele mai intime întrebări, adresate sau neadresate încă. Întrebări care ne răscolesc, făcând apele oceanului sufletesc atât de tulburi, atât de reci şi, uneori, atât de triste.
De-a lungul istoriei, omul a încercat să desluşească misterele din adâncurile sufletului, doar că fiecare a făcut-o "pe limba lui", după propriile gânduri, simţiri şi mijloace. Unii au folosit filozofia pentru a concilia Omul cu Lumea din jur şi pentru a stabili un raport de echilibru între aceştia. Alţii au considerat că ştiinţa este unica metodă prin care omul poate găsi răspunsuri suficiente la întrebările sale şi "a şti" este oricând preferabil lui "a crede". În fine, teologia a oferit şi oferă încă o perspectivă totală, integrală asupra vieţii omului. Şi lista poate continua cu alte discipline sau îndeletniciri, toate menite să explice, într-un chip sau altul, omul şi relaţiile sale.
Dar interogaţia mea pornise dintr-un punct diferit. Şi anume, de la ideea unei "oceanografii a sufletului" care să integreze metode şi algoritmi ale tuturor disciplinelor şi care să sintetizeze cu acurateţe sufletul uman, în plenitudinea sa. Ceva mai complex şi, totodată, mai inteligibil, accesibil fiecăruia dintre noi şi care să împrumute termeni şi teorii din toate celelalte discipline. Un demers care să radiografieze fiecare ungher al sufletului şi să furnizeze omului o hartă pentru sufletul său. O hartă, astfel încât acesta să nu mai înoate rătăcit prin apele sale. Să ştie în orice moment în ce punct se află şi, mai ales, încotro se îndreaptă. Să vadă ce fiinţe îl mai însoţesc în această călătorie forţată, unde sunt anafoarele vieţii, cat de adânc se poate scufunda, unde se poate odihni şi, de ce nu, care sunt zonele cu risc crescut de naufragiu. Un instrument care să ne fie de folos în fiecare clipă de răscruce a vieţii, o hartă pe care s-o purtăm în buzunarul de la piept.
Pentru că sufletul omului este un ocean adânc de mistere. ....nu ştiu dacă ne-am născut în el -în ocean- sau am fost pur şi simplu aruncaţi în apele sale de către forţa care ne-a creat. Probabil că, dacă ne-am fi născut în apele sale, ne-ar fi părut un mediu familiar şi prielnic, însă asta nu justifică de ce uneori ne simţim atât de neputincioşi şi străini în apele propriului suflet. De ce întinsul său nemărginit ne sperie atât de mult şi ne face să ne simţim atât de singuri? De ce, din ce ne scufundăm mai mult, descoperim că lumea din adâncuri este atât de diferită faţă de cea de la suprafaţă? De ce doar tristeţile şi durerea, care ne apasă precum o greutate, sunt cele care ne poartă spre adâncurile necunoscute ale sufletului iar bucuriile, precum nişte baloane de aer, ne ţin întotdeauna la suprafaţă, departe de întunericul enigmatic al oceanului.
Sunt oameni care trăiesc întreaga viaţa înotând doar la suprafaţă, după cum sunt oameni care, odată căzuţi în străfundurile sufletului, rămân captivi în meandrele nedesluşite ale acestuia. Depinde de fiecare cum înţelege că viaţa trăită în plinătatea sa înseamnă nu doar uşurinţa de a tăia cu braţele valurile vieţii ci şi puterea de a te scufunda în adâncuri. Şi, deşi uneori lăsăm impresia unor înotători obosiţi, căutând cu disperare o insulă de refugiu în care să ne odihnim pentru o clipă, chinuiţi de atâtea amărăciuni şi deşertăciuni, găsim întotdeauna resursele pentru a ne continua călătoria vieţii. Visăm o viaţă întreagă, străbătând osteniţi acest ocean, la un punct de reper, un orizont, o palmă de pământ către care să înotăm încrezători şi care să devină idealul nostru, destinaţia, scopul suprem, raţiunea de a fi şi, atunci când o întrezărim, ne aruncăm cu toate forţele spre ea, scrutând cu ochii însângeraţi orizontul dar, pe măsură ce ne apropiem, aceasta dispare precum o nălucă.
Acesta este destinul nostru şi bineînţeles că nici harta şi nici oceanografia sufletului nu ne-ar fi de folos prea mult. Într-un final, cu toţii ne înecăm în propriile ape. La suprafaţă sau în adâncuri,...hotărâţi voi unde este preferabil.