"Jurnalul unui om dezamăgit"

Sunt emoţionante. Sunt tulburătoare. Sunt introspective, dominate de interogaţie şi capabile de a crea între cititor şi autor legături pe care alte genuri nu reuşesc. Par precum o fereastră deschisă către sufletul celui care vorbeşte. Cineva te pofteşte pe tine, străinul, să pătrunzi într-un univers care ,altfel,  îţi este inaccesibil. Este vorba despre jurnale şi mărturisesc că sunt un mare amator al acestui gen de cărţi.


De curând am terminat de citit un jurnal celebru. "Jurnalul unui om dezamăgit" - W.N.P. Barbellion. S-a spus despre cartea lui Barbellion că este "unul dintre cele mai emoţionante jurnale scrise vreodată". Autorul a fost comparat cu Kafka. W.N.P. Barbellion este pseudonimul lui Bruce Frederick Cummings, un tânăr englez pasionat de ştiinţele naturale, care în 1915, respins la examenul medical pentru recrutare, află că suferă de scleroză în plăci, boală cu deznodământ fatal. Visul de a face o carieră ştiinţifică i se spulberă şi tânărul se concentrează asupra jurnalului pe care îl ţinea de la 13 ani: acesta devine singura lui armă împotriva destrucţiei fizice, martorul lucid al ultimilor săi ani. Îşi pregăteşte jurnalul pentru publicare, încheindu-l în octombrie 1917 şi anunţând că a murit la sfârşitul lui decembrie 1917. The Journal of a Dissappointed Man apare în martie 1919, când el este încă în viaţă. Barbellion are parte, aşadar, de aproape doi ani de existenţă postumă - supremă sfidare adusă morţii - şi de mai multe luni (moare în octombrie 1919) de glorie literară antumă.
Cam aceasta este povestea Jurnalului. Povestea este atât de vie şi de naturală încăt de mai multe ori pe  parcursul cărţi am intrat efectiv în viaţa autorului şi am traversat pe rând stări de revoltă, indignare, dezamăgire sau ambiţie nestăvilită.
O să redau în continuare una dintre ultimele zile parcurse de Barbellion în jurnalul său, un ultim fragment din cartea sa despre care nu mai am nimic de adăugat. Decât că ... citiţi-l.
"Vă e milă de mine, nu? Sunt singur, n-am un ban, sunt paralizat şi abia am împlinit 28 de ani. Dar pocnesc din degete drept sub nasul vostru şi, cu egală aroganţă, mi-e milă mie de voi. Mi-e milă de norocul vostru neîntrerupt şi de pacea stătută a minţiolr voastre. Prefer furtuna mea. Eu sunt pe moarte, dar voi sunteţi deja cadavre. N-aţi trăit niciodată cu adevărat. Corpul vostru n-a fost niciodată trezit  la viaţă sub loviturile de bici ale dorinţei deznădăjduite de a iubi, de a şti, de a face, de a reuşi. N-am ce invidia la voi, cei absorbiţi de grijile mărunte ale unei existenţe ordinare.
Credeţi că aş schimba comuniunea pe care o am cu inima mea pentru baloanele colorate ale conversaţiilor voastre proesteşti? Sau curiozitatea mea pentru interesele voastre nestatornice? Sau disperarea mea pentru speranţa voastră confortabilă Sau viaţa mea de jos de-acum pentru viaţa voastră lustruită şi curată ca o monedă nouă. Nu aş schimba-o. Mă înfăşor în mantie şi îi mulţumesc solemn lui Dumnezeu că nu sunt cum sunt alţii."
  
   Eu mă întorc acum la existenţa mea ordinară şi la grijile mele mărunte. Dar cred că fragmentul de mai sus ar fi putut fi oricând o zi din jurnalul oricăruia dintre noi, fără să fie nevoie să suferim de vreo boală fatală.