Farmecul discret al rătăcirii.

Dintre nenumăratele sentimente pe care le trăieşte omul, acela de rătăcire este probabil cel mai înfricoşător. Parcă, în nicio altă împrejurare şi în niciun alt moment al vieţii sale omul nu apare mai în derivă decât atunci când se simte rătăcit. Caracterul reflexiv al rătăcirii este cel asupra căruia aş dori să mă aplec preţ de câteva rânduri. Pentru că, atunci când se rătăceşte, omul este deopotrivă subiect al acţiunii, dar şi cel asupra căruia se răsfrâng efectele acţiunii. Omul se rătăceşte pe sine, însă planurile în care se produce această rătăcire, sensurile şi semnificaţiile rătăcirii la nivelul psihicului uman, precum şi un oarecare farmec discret al rătăcirii, toate acestea formează o veritabilă filosofie a rătăcirii.

Alunecând spre originile sale, despre om am putea spune că nu a fost niciodată altceva decât un biet rătăcitor printre meandrele vieţii şi a discuta despre om din perspectiva rătăcirilor sale este echivalent cu a pune în discuţie însuşi sensul ontologic al omului. Mai mult decât atât, aş spune că, pentru om, experienţele rătăcitoare nu sunt nicidecum nişte secvenţe izolate sau ipostaze ocazionale, ci mai degrabă momentele în care acesta pare aş fi găsit calea sunt adevăratele rătăciri. Şi, spun asta gândindu-mă atât la numărul mic al acestor momente de stabilitate, de aşezare, de găsire/regăsire pe care le traversează omul într-o viaţă, dar şi la faptul că, în final, chiar şi aceste clipe ne par, retrospectiv, aidoma unor insule pustii pe care ne ascundem din calea apelor învolburate ale vieţii, chiar şi pentru un răgaz, chiar ştiind că nu putem rămâne veşnic nişte sihaştrii pe insula cunoaşterii de unde repornim ineluctabil către alte orizonturi, sperând că în final vom găsi un loc, acel loc, pe care să-l putem numi acasă.
Rătăcirea se produce atunci când pierzi brusc, parţial sau în totalitate, repere care până atunci te situau cuminte şi negreşit pe drumul tău. Fie că aceste repere le numeai principii, solidificate cu greu, pe soclul cărora ai zidit ofrande de renunţări şi compromisuri, în a căror putere călăuzitoare ai ajuns să crezi mai mult decât în cele mai viscerale senzaţii, negând cu o convingere maniacală tot ceea ce transgresează perimetrul canonic al acestora, fie că aceste repere ţi-au fost credinţa, pe care mai degrabă o practicai decât o simţeai, uneori vagă şi lipsită de sensuri, alteori un alibi potrivit, un pansament sănătos, un leac curativ sau un recurs salutar la cele cereşti pentru a evada din cele lumeşti, fie că aceste repere s-au identificat mult timp cu dragostea faţă de o persoană, pe frontul căreia ţi-ai petrecut fiecare zi, în chipul căreia te-ai regăsit după un lung şir de căutări şi al cărei freamăt seducător ţi-a devenit mai natural, mai intim decât propriul ritm cardiac, de fiecare dată, pierderea reperelor te catapultează într-un alt spaţiu şi într-un alt timp. Devii instantaneu confuz şi brusc eşti invadat de un fior adânc şi rece care îţi străbate întreaga fiinţă. Totul se reconfigurează în jurul tău. Tabloul general care până acum îţi părea atât de viu şi familiar, desenat în tonuri calde şi într-o perfectă armonie cu sentimentul insidios de a fi la locul tău care te definea, capătă acum nuanţe sumbre şi reflexii nedefinite. Ceva s-a schimbat. Ceva în interiorul fiinţei tale sau în afara ei, independent de ea. Simbolurile se diluează. Contururile se estompează. Sonorităţile muzicale paradiziace pe care ţi le-ai compus din iluzii aşezate cu virtuozitate pe portativul vieţii, se pierd acum în ecouri îndepărtate lăsând loc unei linişti funeste. Sensurile devin indescifrabile. Nimic nu mai vorbeşte despre căile şi chemările tale. În fond, nimic nu mai vorbeşte. Peste tot în jurul tău s-a aşternut o linişte apăsătoare. Doar un murmur trist izvorât din adâncul fiinţei tale taie această linişte şoptindu-ţi sentenţios: eşti singur. Căci, de fapt, rătăcirea este despre singurătate. A te rătăci este a fi singur, a te pierde pe tine însuţi. Ceea ce pierdem nu sunt doar orizonturile, perspectivele sau alte valori de care fiinţa noastră este strâns legată, ci însăşi contactul cu aceasta. Cu noi înşine. Ne îndepărtăm de noi alergând după diferite năluci pe care viaţa ni le scoate în cale, distraţi şi ameţiţi de aparenţe, într-o lume a aparenţelor perfide. Însă, atunci când acestea dispar, consumându-se subit în clipa pentru care au fost plăsmuite, rămânem doar NOI. Aici, în această clipă în care simţi cum întreaga fiinţă ţi se contractează într-un singur punct, în tristeţea şi teama apăsătoare a singurătăţii, ne redescoperim pe noi. Omul s-a născut pentru a muri, dar pentru asta trebuie să trăiască; omul s-a născut pentru a iubi, dar pentru asta trebuie să urască; omul s-a născut pentru a se ferici, dar pentru asta trebuie să sufere; omul s-a născu pentru a se găsi/regăsi pe sine, dar pentru asta trebuie să se piardă/să se rătăcească.
Şi câte dintre feluritele feţe ale omului nu le putem traduce sau interpreta în acest registru al rătăcirii de sine. Ce altceva este dragostea? Ce altceva este cunoaşterea? Ce altceva este viaţa decât un şir de rătăciri-regăsiri de sine.
A te rătăci pare a fi cheia în care îţi poţi înţelege altfel viaţa...
V-aţi rătăcit?