Un mesaj lispsit de originalitate

Şi a venit şi momentul să ne luăm rămas bun de la 2013. 

Mi se pare că oricum ai privi despărţirea de vechiul an aceasta nu poate avea decât un ton optimist: pentru cei care au avut un an mai prost este momentul să lase în urmă toate nerealizările şi să privească optimişti spre cel ce va să vină; pentru cei care au fost mai norocoşi în anul ce va să treacă este momentul să mulţumească cui consideră ei de cuviinţă pentru această şansă şi să îşi propună ca anul nou să fie şi mai bun, sau măcar la nivelul celui care a trecut.

Mitul ospitalităţii româneşti

Se spune despre români că sunt un popor de oameni cumsecade; oameni blajini şi ospitalieri care te întâmpină întotdeauna cu braţele deschise şi apoi te poftesc cu căldură la masă. Într-o perioadă de declin în care bulversarea valorilor şi pierderea reperelor de orice fel par a fi condus la o estomparea a stimei de sine românului îi place să se confunde cu eticheta de om ospitalier.

România. Destin, conjunctură sau neputinţă?

"Sunt ţări care se bucură de un fel de binecuvântare, de har: totul le reuşeşte, chiar şi nenorocirile, chiar şi dezastrele; sunt altele, în schimb, ce nu pot niciodată izbândi şi ale căror triumfuri sunt tot atâtea eşecuri. Când vor să se afirme şi fac un salt înainte, o fatalitate exterioară vine să le fărâme orice elan şi să le readucă în punctual de plecare. Orice şansă le e refuzată, chiar şi aceea a ridicolului.

Paradoxul de a fi român este un chin pe care trebuie să ştii să-l fructifici, un cusur de care trebuie să profiţi. Mărturisesc că am privit cândva ca pe-o ruşine apartenenţa la un popor oarecare, la o colectivitate de învinşi, cu origini asupra cărora nicio iluzie nu-mi era permisă. Credeam, şi poate nu mă înşelam, că ne iviserăm din drojdia barbarilor, din deşeurile marilor invazii, din acele hoarde care, incapabile să-şi continue drumul spre Vest, au eşuat de-a lungul Carpaţilor şi Dunării, ca să se pripăşească acolo şi să somnoleze, gloată de dezertori la fruntariile Imperiului, scursură biota cu o brumă de latinitate. La aşa trecut, aşa present. Şi aşa viitor." - CIORAN (Ispita de a exista - Humanitas 2008).

Timpul interior

"Dumneata ce faci, cum te-ai organizat 

Îl intrebase ministrul întâlnindu-l ultima oară. Îmi apăr libertăţile esenţiale, răspunse el zâmbind. Imi pastrez o parte din timp numai pentru mine singur. In acele ore nu am niciun contact cu evenimentele. Nu ascult radio, nu citesc ziarele. Orice s-ar intampla, in fragmentul acela de timp pe care il smulg din istorie si-l pastrez doar pentru mine nici un eveniment nu ma poate ajunge.

Curajul de a fi ...

Nu suntem curajoşi atunci când nu ne pasă, când trecem indiferenţi şi impasibili pe lângă spectacolul vieţii ce se derulează în jurul nostru, când privim neutri, când uităm, amânăm sau renunţăm. 

Nu suntem curajoşi atunci când nu îndrăznim să acceptăm pre-destinatul vieţii noastre şi să ne înfruntăm propriile temeri sau fobii. Să ne recunoaştem defectele şi lipsurile de orice tip, inclusiv cele materiale. Să le acceptăm în primă fază, dar nu ca pe un neajuns sau blestem al vieţii ci, mai degrabă, ca pe o provocare, ca pe nişte limite ce ne-au fost trasate spre a fi depăşite.

"Love will tear us apart"

Am mai scris în câteva dintre postările mele anterioare despre efectul iubirii transfigurate în idolatrie, despre iubirea fanatică, sau orice altă formă de iubire care nu are nicio legătură cu sentimentul propriu-zis. Iubirea nu înlănţuie şi nu îngrădeşte. Nu privează, nu restrânge, nu anihilează. Din contra. Aşa cum îmi place mie să o spun, inspirat de un autor român care îmi place tare mult, iubirea închide un cerc, creează nişte limite, dar este o limitare care deschide. Care te eliberează.

13 lucruri pe care le-am învăţat în viaţă

L-am iubit, pur şi simplu, pe Octavian Paler. Iar acum, după trecerea în nefiinţă, sentimentul este parca mai profund.

Prima întâlnire cu domnia sa am avut-o pe la vârsta de 17 ani. Încă de atunci am fost fermecat de stilul său. Unii oameni au harul de a te seduce chiar şi atunci când rostesc cea mai evidentă platitudine. Nu este cazul lui. Calitatea lui Octavian Paler nu rezidă doar în plan stilistic. Vorbele sale au consistenţă şi o sevă pe care, din păcate, cu greu o mai întâlneşti în retorica contemporană. 

Şi totuşi, după mai bine de zece ani, încă îl mai descopăr. Reciteam deunăzi un un poem de-ale sale şi constatam câtă substanţă conţine fiecare vers.

Am învăţat multe până acum, încă şi mai multe mai am de învăţat dar mă tem totuşi că vor rămâne multe pe care nu voi reuşi să le învăţ vreodată.

Pe scena vieţii

Uneori, privind la tot spectacolul uman care se derulează zi de zi în jurul meu, uneori de un prozaic dezolant, nu pot să nu îmi aduc aminte o expresie pe care am întâlnit-o cândva într-o carte şi care suna cam aşa: "dintre toate fiinţele de pe faţa pământului omul pare că este singurul care îşi produce cea mai multă suferinţă sieşi".

Nu judecaţi

"Să fugi de cel care te iubeşte, să-l iubeşti pe cel care fuge de tine.

Să-l blestemi pe cel care doarme lângă tine, să-l faci bucăţi în fiecare noapte şi să te trezeşti liniştit, ca şi cum lumina ar fi spălat toată ura.

Să-ţi pierzi minţile pentru o persoană care te dispreţuieşte tot atât de mult pe cât tu o iubeşti.

Să ai despre orice legătură ideea că se va sfârşi, să intri într-o poveste de dragoste întocmai ca pasagerul de pe Titanic, anticipându-i naufragiul.

Să visezi cavalcade sublime, amoruri nebune şi să te sufoci lent într-o mediocritate fără ieşire.

Să nu ştii ce să dai, să nu primeşti niciodată nimic şi să te miri că darurile tale sunt atât de prost primite.

Să te căsătoreşti din dorinţa de siguranţă, să nu te căsătoreşti din dorinţa de aventură, să-ţi dai seama că nici chiar căsătoria nu te protejează de nimic şi că lipsa căsătoriei nu-ţi garantează că vei avea parte de lucruri neprevăzute.

Dependent de dragoste?

"Tutunul dăunează grav sănătăţii" şi "Tutunul creează dependenţă" sunt două expresii arhicunoscute pentru noi toţi. În spatele acestor mesaje, aparent salutare pentru sănătatea omului, se ascund însă şi o serie de mesaje subliminale care de-a lungul vremii au inculcat consumatorului idei şi concepţii false.
În acelaşi registru alarmist auzim şi sintagma "sunt dependent de dragostea ei/lui" sau "nu pot trăi fără acea persoană".
Am alăturat cele două ipostaze prezentate mai sus încercând să aflu care sunt punctele importante ce pot fi regăsite la confluenţa acestor comportamente, conducând interogaţia de la dualitatea dorinţă - nevoie în care părem a ne situa încă din start.

"Jurnalul unui om dezamăgit"

Sunt emoţionante. Sunt tulburătoare. Sunt introspective, dominate de interogaţie şi capabile de a crea între cititor şi autor legături pe care alte genuri nu reuşesc. Par precum o fereastră deschisă către sufletul celui care vorbeşte. Cineva te pofteşte pe tine, străinul, să pătrunzi într-un univers care ,altfel,  îţi este inaccesibil. Este vorba despre jurnale şi mărturisesc că sunt un mare amator al acestui gen de cărţi.

Natură vs Peisaje

"Nu mai există natură, există doar peisaje", spunea un celebru romancier fracncez, citat de către Andre Scrima în cartea sa "Funcţia critică a credinţei". În continuarea acestui citat, Andre Scrima adăuga: "Avem peisaje, avem grădini în stil franţuzesc, englezesc, japonez ....Dar a trecut deja ceva vreme de când, pentru omul modern, natura în sine nu mai există, ea fiind modelată şi stăpânită de actul omenesc. Dar când autorul nostru spunea că nu mai găsim natură în peisaj, el voia să spună că nu mai avem faţă de natură acel sentiment originar, în acelaşi timp proaspăt, candid şi plin de respect, care e dominat de perceperea sacrului. E un sentiment care nu s-a pierdut cu totul, îl regăsim încă, desigur, în anumite ţinuturi."
Prin fiecare acţiune a sa omul pare să sfideze natura.

Impresii

Natura a reuşit întotdeauna să mă scoată din carapacea mea existenţială. A fost aceea care, indiferent de formele sale, m-a determinat să-mi abandonez adeseori rolul de biet trecător prin acest univers. M-a ajutat să evadez, să transgresez limite pe care le credeam inexpugnabile, să mă desprind, fie şi pentru câteva clipe, de realitatea imediată, şi, mai mult decât orice, m-a ajutat să erup din propria fiinţă şi să mă pierd.

Inima nu doare niciodată

Citesc undeva şi aflu cu surprindere că "inima nu doare niciodată". Nu m-am gândit niciodată că inima ar fi o componentă infailibilă a mecanismului nostru biologic, ba, dimpotrivă, după cunoştinţele mele, care, în domeniul anatomiei, le apreciez drept modeste, o vedeam pe aceasta drept vedeta absolută a viscerelor noastre. Şi pentru că o vedetă ca să ajungă celebră are nevoie de multe apariţii în public, aşa si inima se face cunoscută prin disfuncţionalităţile sale, cele mai multe dintre ele fatale.

Dragostea durează trei ani ?

Am citit vara aceasta o carte pe care, încă de când am luat-o în mână, am simţit că este precum o baie revigorantă într-o dimineaţă însorită. Însă, se întâmplă de multe ori ca tocmai aceste cărţi, de la care nu aştepţi altceva decât să îţi acopere faţa de razele soarelui, să-ţi strecoare subtil câteva idei sau întrebări la care, mai apoi, să revii în mod constant.

Tu ce-ai vrea să te faci când vei fi mare ?

    Cu toţii am fost cândva copii şi am fost bombardaţi, mai mult sau mai puţin, cu întrebarea clasică: "Tu ce ai vrea să te faci când vei fi mare?". Într-un inventar al aspiraţiilor din vremea copilăriei mele, cele mai populare profesii cred că erau acelea de poliţist, doctor, pilot, profesor, preot şi alte câteva, nu neapărat în ordinea în care au fost enumerate.

Cuvinte goale

    Provocat de o întrebare pe care am întâlnit-o de curând într-o carte, într-o seară, după ce îmi încheiasem toate afacerile uzuale pentru o zi obişnuită, m-am aşezat cuminte în pat şi am încercat un exerciţiu retrospectiv: am încercat să reproduc din memorie toate discuţiile pe care le purtasem în ziua respectivă. Şi nu doar discuţiile dezvoltate sau elaborate, ci şi scurtele comunicări, inclusiv simplele saluturi, în câteva cuvinte, tot ceea ce rostisem de-a  lungul zilei.

Declaraţie de dragoste.

    Dragsotea nu ar fi fost niciodată ceea ce este astăzi, dacă nu ar fi existat "declaraţia de dragoste". Ea este cea care vine, uneori mai devreme, alteori mai târziu, să autentifice sentimentul de iubire. Să îi dea acestuia forţă, expresie şi sens.

Spaţiul public. Al cui?

Lumea de azi şi cu precumpănire spaţiul în care trăim, pare a avea o singură trăsătură incontestabilă. "Transformarea". Despre societatea modernă s-au spus, se spun, şi se vor mai spune încă foarte multe. Unele voci, mai optimiste, văd în evoluţiile societăţii moderne un progres general al umanităţii. Alţii, mai sceptici, consideră, nu fără argumente verosimile, că omul se îndreaptă către autodistrugere, sub aparenta dezvoltare a civilizaţiei moderne, caracterizată de inflaţia unor concepte precum globalizare, consumerism, libertinaj, ş.a..

Farmecul discret al rătăcirii.

Dintre nenumăratele sentimente pe care le trăieşte omul, acela de rătăcire este probabil cel mai înfricoşător. Parcă, în nicio altă împrejurare şi în niciun alt moment al vieţii sale omul nu apare mai în derivă decât atunci când se simte rătăcit. Caracterul reflexiv al rătăcirii este cel asupra căruia aş dori să mă aplec preţ de câteva rânduri. Pentru că, atunci când se rătăceşte, omul este deopotrivă subiect al acţiunii, dar şi cel asupra căruia se răsfrâng efectele acţiunii. Omul se rătăceşte pe sine, însă planurile în care se produce această rătăcire, sensurile şi semnificaţiile rătăcirii la nivelul psihicului uman, precum şi un oarecare farmec discret al rătăcirii, toate acestea formează o veritabilă filosofie a rătăcirii.