Spaţiul public. Al cui?

Lumea de azi şi cu precumpănire spaţiul în care trăim, pare a avea o singură trăsătură incontestabilă. "Transformarea". Despre societatea modernă s-au spus, se spun, şi se vor mai spune încă foarte multe. Unele voci, mai optimiste, văd în evoluţiile societăţii moderne un progres general al umanităţii. Alţii, mai sceptici, consideră, nu fără argumente verosimile, că omul se îndreaptă către autodistrugere, sub aparenta dezvoltare a civilizaţiei moderne, caracterizată de inflaţia unor concepte precum globalizare, consumerism, libertinaj, ş.a..
România nu putea să rămână în afara acestei piese cu actori şi scenariu de anvergură universală care se derulează în jurul nostru şi a urmat şi ea, cu consecvenţă, direcţiile, mai mult sau puţin clare, mai mult sau mai puţin corecte, ale plutonului format din statele care s-au aliniat pentru defilarea către progres. La noi, transformarea a purtat numele de "tranziţie". Ca orice proces social, aceasta a cunoscut câteva etape bine definite în "manualele de tranziţie", dar şi câteva sincope particulare care au întărziat fenomenul tranziţiei, conferindu-i pe alocuri aspectul unui delir general sau al unui pacient în convalescenţă.
Dar intenţia mea nu este să mă afund prea mult în teme cu iz socio-politic. Subiectul este mult mai simplu, la îndemână, şi, cu certitudine, ne preocupă pe toţi, într-o măsură, din păcate, pe cât de diferită, pe atât de nocivă pentru noi toţi. Conceptul de "public" şi, în special, cel de "spaţiu public". Teoretic, noţiunea de "public" se referă la ceea ce aprţine unei colectivităţi umane sau provine de la o asemenea colectivitate; care priveşte pe toţi, la care participă toţi. Dar, din păcate, doar teoretic. Pentru că, în relitate, noţiunea de "spaţiu public" şi modul în care aceasta a fost asimilată de către mentalul românesc pare a fi suferit câteva deformări, conceptuale şi de funcţionalitate, esenţiale.
În primul rând, să privim spaţiul public românesc, cel fizic, peisajul înconjurător.  La prima vedere, acesta pare că te ÎNconJURĂ. Atât de ostil ţi se înfăţişează încă de la prima oră când ai păşit pe stradă către locul de muncă: gunoiul a devenit un fel de laitmotiv, străzile par a fi contruite mai degrabă spre a fi ocolite decât pentru a le urma. Asta atunci când nu se află chiar în contrucţie. Miasme de tot felul te împresoară şi brusc ai senzaţia că te sufoci. Dar cel mai izbitor şi repugnant pentru simţul comun al omului este atitudinea unora dintre compatrioţii noştrii faţă de acest spaţiu. Deşi, în mod abstract, acesta reuneşte cotele indivizibile ale fiecăruia dintre noi asupra dreptului de proprietate publică, unii vor cu îndărătnicie să ne arate că ei sunt detentorii supremi ai dreptului absolut de proprietate asupra acestui spaţiu. Nu îi recunoaşteţi? Sunt cei care îşi parchează bolizii "în erecţie" pe mijlocul străzii sau pe trecerea de pietoni, construiesc diferite amplasamente prin parcuri, spaţii verzi, sau chiar sub balconul sau în faţa ferestrei casei tale, organizează petreceri cu fast, nunţi, botezuri şi alte cumetrii, acolo unde spaţiul le conferă o vizibilitate mai largă către "duşmanii care moare de ciudă". Şi astea sunt doar câteva dintre expresiile amuzante ale samavolniciei unora.
O altă ipostază sugestivă pentru ceea ce înseamnă desconsiderarea sau interpretarea păguboasă a sensului de public este arhitectura. În acest domeniu totul pare că pleacă de la ideea unei diversităţi fără limite şi a faptului că aspectul exterior al casei, magazinului, sau blocului meu este un atribut care mă priveşte strict şi personal pe mine, ca proprietar. Aici, fiecare îşi poate etala fără reţinere propria creaţie artistică, propriile idei în materie de arhitectură. Idei care uneori sunt aplicate chiar în detrimentul securităţii construcţiei. Dar ce mai contează atâta timp cât lei având coama cimentuită şi vulturi de piatră străjuiesc la porţile sau pe acoperişul caselor noastre ca semn al prepotenţei financiare. Diversitatea poate fi, şi este frumoasă, dar nu atunci când este ostentativă şi inautentică exhibând cele mai sordide moravuri.
Spaţiul nostru public pare a fi totuşi al nimănui sau tot mai puţin al celor pentru care acesta contează. Bunul obştesc este privit cu nepăsare pentru că "obştesc" a ajuns să fie sinonim cu ceva care nu te priveşte, care nu e al fiecăruia, ci al nimănui. Petru CREŢIA (cel pe care Noica l-a numit "întâiul om de cultură al ţării") scria într-unul dintre eseurile sale despre această nepăsare patologică faţă de ceea ce este comun, public, văzând în aceasta o "neputinţă de a ne identifica cu alţii în comunele noastre nevoi şi în comuna noastră umanitate. Incapacitatea de a aprecia consecinţele actelor noastre noastre asupra celui de lângă noi sau care vine după noi şi se va speria de ce-am lăsat în urmă.[...] Urmările nu intră în puterea ta de a ţi le imagina, pentru că îţi lipseşte capacitatea de a-ţi păsa. Ea îţi vine numai atunci când eşti obiectul nepăsării sau al protestelor altuia."
Democraţia este sub multe aspecte mai limitativă şi mai îngrăditoare decât pare. Asta tocmai pentru că aduce în discuţie acest concept de "amfiteatru public", prin care cu toţii ar trebui să ne putrăm şi grijile şi bucuriile, şi frustrările şi emoţiile, dar nu oricum ci într-o manieră responsabilă care presupune să te asiguri că paşii şi acţiunile tale, fie ele şi cele mai banale, nu aduc atingere celuilalt. Grea povară! Imaginea spaţiului public şi a relaţiilor interumane care se derulează în interiorul acestuia exprimă cu acurateţe gradul de civilizaţie al unei societăţi, cu atât mai mult al uneia aflată în plin proces de formare, aşa cum este a noastră. Nu este suficient să ţinem de cont de normele de politeţe şi de bună purtare doar în relaţiile nemijlocite pe care le avem cu semenii noştrii. Nu ajunge să dau "bună ziua" dacă în urma sau în calea celui pe care l-am salutat  voi arunca o expectoraţie, ca unic semn al petrecerii mele prin acest univers.
În final, ar mai fi de spus că, cel mai adesea, atitudinea pe care o adopţi în public trădează, fără echivoc, comportamentul din mediul tău privat. E greu de crezut că cine nu acordă nici cea mai mică atenţie normelor de conduită morală în public, o va face în schimb acasă. Bunul simţ şi simţul civic nu sunt accesorii pe care să le porţi, sau la care să renunţi la uşa casei tale. În fond, eşti acelaşi TU, şi în papuci de casă şi în frac de salon. Ceea ce diferă este doar mediul în care te exprimi. De aceea, este greu de crezut că lucrurile se vor îndrepta şi vom deveni cu toţii nişte "buni cetăţeni", până când nu vom deveni, fiecare, "un bun tată", "un bun frate", "o bună mamă", "o bună prietenă" şi, în esenţă, oameni cu o conştiinţă de sine sănătoasă.
Voi încheia printr-o altă cugetare a aceluiaşi Petru CREŢIA care, în finalul aceluiaşi eseu, conchidea că: "Ca să fie altfel nu este nevoie de un "Mare Gospodar" care să îţi bage frica în oase. Este nevoie doar să laşi o clipă totul de izbelişte-lucru foarte uşor-şi în clipa aceea să te găndeşti puţin-lucru, ce-i drept, foarte greu-cât de frumoasă ar fi lumea şi bună de trăit în ea dacă am ştii sa ne pese."