Dragostea durează trei ani ?

Am citit vara aceasta o carte pe care, încă de când am luat-o în mână, am simţit că este precum o baie revigorantă într-o dimineaţă însorită. Însă, se întâmplă de multe ori ca tocmai aceste cărţi, de la care nu aştepţi altceva decât să îţi acopere faţa de razele soarelui, să-ţi strecoare subtil câteva idei sau întrebări la care, mai apoi, să revii în mod constant.

Şi iată-mă acum, după mai bine de două luni de cand citeam "Dragostea durează trei ani" - Frederic Beigbeder, revenind asupra acestei cărţi şi încercînd să dau la o parte, nu fără nostalgie, arămiul tomnatic depus peste foile sale, în speranţa că voi regăsi câteva firicele de nisip ascunse printre pagini.
Titlul mi s-a părut de-a dreptul seducător. Atât de sentenţios şi frust încât nu am putut rezista ispitei. Şi, până la urmă, ce alte cuvinte alăturate într-un titlu îţi pot trezi mai mult interesul dacă nu acelea care evocă DRAGOSTEA şi TIMPUL ? Şi cu atât mai mult cu cât, aici, timpul promitea să aibă şi o măsură, chiar una foarte exactă: 3 ani. Termenul de trei ani are aici aspectul unei sentinţe pronunţate după lungi deliberări, numai că acum pedeapsa începe din momentul scurgerii celor trtei ani.  Aflii cu stupoare că întreaga viaţa nu este altceva decât o îndelungată privare de sentimentul iubirii care, mai devreme sau mai târziu, nu durează decât trei ani. Eşti lăsat să crezi că dragostea e o chestie pe viaţă, când, de fapt - din punct de vedere chimic - dispare după trei ani.
Autorul, întruchipat de persoanjul principal, găseşte chiar şi o formulă biochimică a dragostei care nu este altceva decât o emisie, de scurtă durată, de dopamină, noradrenalină, luliberină şi acitocină. O mică moleculă, feniletilamina (FEA), declanşează senzaţii de veselie, de exaltare, de euforie. Când te îndrăgosteşti la prima vedere înseamnă că neuronii din sitemul limbic îţi sunt saturaţi cu FEA. Societatea te înşeală: îţi vinde marea dragoste, când de fapt, s-a demonstrat ştiinţific că aceşti hormoni încetează să mai acţioneze după trei ani.  Beigbeder are de partea sa şi statisticile care, aşa cum sunt prezentate de el, arată clar: o pasiune durează în medie 317,5 zile, iar, la Paris, două cupluri din trei divorţează în cei trei ani ce urmează căsătoriei. Toate arată că durata dragostei rămâne aceeaşi. Trei ani! Această perioadă confirmă existenţa celor trei faze care formează ciclul: Pasiune - Tandreţe - Plictiseală, triunghi la fel de sacru ca şi Sfânta Treime.
Cartea combină cu succes autoironia fină şi sarcasmul, pe alocuri vulgar, cu secvenţele tragicomice pe care le traversează persoanjul principal, autorul desenând astfel, cu succes, un tablou satiric la adresa societăţii moderne.
Dar oricât de mult ai încerca să citeşti cartea fără să te laşi furat de exerciţii fulgurante de contemplare, nu te poţi deroba din calea întrebării principale: Dragostea chiar durează trei ani ? Ca să continui în nota autorului, aş spune că cei trei ani nu sunt chiar de colo, iar ideea unui armistiţiu pa care omenirea l-ar putea face cu Divinitatea în schimbul garantării celor trei ani de dragoste fiecărui muritor, nu este deloc de neglijat.

Mi se pare că tema face parte din acelaşi registru în care mai putem regăsi şi alte întrebări precum: "Cât durează fericirea ?", "Cum putem conserva starea de fericire ?". Subiectul este paradoxal şi prin antinomia celor două concepte: dragoste şi timp. Dragostea este în esenţă expresia eternităţii. Ea are această vocaţie a infinitului şi nemărginirii. Toţi cei care au gustat măcar pentru o clipă din licoarea iubirii au simţit veşnicia   curgând prin sânge. Dragostea aduce cu sine sentimentul neatârnării în timp. Timpul amorezului capătă alte dimensiuni fiind capabil să se contracteze într-o singură clipă care să dureze o veşnicie. 
Cred că fiecare om are şansa să iubească măcar o dată în viaţă. Şi atunci te simţi, fireşte, un OM fericit. Simţi că ai tras cartea norocoasă şi acum te rogi să ţină. Doar că, tot acum intervine şi marea eroare. Nu putem admite că eternitatea iubirii este şi ea trecătoare. Că trecerea şi sfărşitul sunt la fel de fireşti ca şi viaţa. Că sublimul iubirii stă în fatpul că ea este trecătoare. Îmi amintesc un text scris de Blaise Pascal pe care l-am regăsit într-unul dintre eseurile lui Andrei Pleşu:  „Ataşamentul pentru unul şi acelaşi gând istoveşte şi ruinează spiritul omului. De aceea, pentru soliditatea şi durata plăcerii de a iubi, trebuie, din când în când, să uiţi că iubeşti. Nu comiţi, prin aceasta, o infidelitate, căci nu iubeşti pe altcineva. Pur şi simplu îţi refaci forţele pentru a iubi mai bine. Iar asta se întîmplă fără să-ţi dai seama; spiritul merge de la sine în acest sens; natura însăşi o vrea şi o porunceşte“. Aici este vorba însă despre naturaleţea cu care trebuie să privim intermitenţa în iubire şi aşa cum remarca şi Andrei Pleşu "o iubire care confiscă, pe termen lung, toate energiile spiritului, care evacuează, radical, întregul spectru al reflexivităţii şi al acţiunii personale se surpă în propria ei autarhie, se stinge în linearitate, începe să semene a autism".
Există o singură dragoste care nu se sfărşeşte nici după trei, nici după şaptezeci de ani: dragostea de viaţă. Iar asta ne va deschide tot timpul ochii şi sufletul către alte iubiri "de trei ani". Aşadar: Nu vă pierdeţi dragostea!