Curajul de a fi ...

Nu suntem curajoşi atunci când nu ne pasă, când trecem indiferenţi şi impasibili pe lângă spectacolul vieţii ce se derulează în jurul nostru, când privim neutri, când uităm, amânăm sau renunţăm. 

Nu suntem curajoşi atunci când nu îndrăznim să acceptăm pre-destinatul vieţii noastre şi să ne înfruntăm propriile temeri sau fobii. Să ne recunoaştem defectele şi lipsurile de orice tip, inclusiv cele materiale. Să le acceptăm în primă fază, dar nu ca pe un neajuns sau blestem al vieţii ci, mai degrabă, ca pe o provocare, ca pe nişte limite ce ne-au fost trasate spre a fi depăşite.

Nu judecaţi

"Să fugi de cel care te iubeşte, să-l iubeşti pe cel care fuge de tine.

Să-l blestemi pe cel care doarme lângă tine, să-l faci bucăţi în fiecare noapte şi să te trezeşti liniştit, ca şi cum lumina ar fi spălat toată ura.

Să-ţi pierzi minţile pentru o persoană care te dispreţuieşte tot atât de mult pe cât tu o iubeşti.

Să ai despre orice legătură ideea că se va sfârşi, să intri într-o poveste de dragoste întocmai ca pasagerul de pe Titanic, anticipându-i naufragiul.

Să visezi cavalcade sublime, amoruri nebune şi să te sufoci lent într-o mediocritate fără ieşire.

Să nu ştii ce să dai, să nu primeşti niciodată nimic şi să te miri că darurile tale sunt atât de prost primite.

Să te căsătoreşti din dorinţa de siguranţă, să nu te căsătoreşti din dorinţa de aventură, să-ţi dai seama că nici chiar căsătoria nu te protejează de nimic şi că lipsa căsătoriei nu-ţi garantează că vei avea parte de lucruri neprevăzute.

"Jurnalul unui om dezamăgit"

Sunt emoţionante. Sunt tulburătoare. Sunt introspective, dominate de interogaţie şi capabile de a crea între cititor şi autor legături pe care alte genuri nu reuşesc. Par precum o fereastră deschisă către sufletul celui care vorbeşte. Cineva te pofteşte pe tine, străinul, să pătrunzi într-un univers care ,altfel,  îţi este inaccesibil. Este vorba despre jurnale şi mărturisesc că sunt un mare amator al acestui gen de cărţi.

Natură vs Peisaje

"Nu mai există natură, există doar peisaje", spunea un celebru romancier fracncez, citat de către Andre Scrima în cartea sa "Funcţia critică a credinţei". În continuarea acestui citat, Andre Scrima adăuga: "Avem peisaje, avem grădini în stil franţuzesc, englezesc, japonez ....Dar a trecut deja ceva vreme de când, pentru omul modern, natura în sine nu mai există, ea fiind modelată şi stăpânită de actul omenesc. Dar când autorul nostru spunea că nu mai găsim natură în peisaj, el voia să spună că nu mai avem faţă de natură acel sentiment originar, în acelaşi timp proaspăt, candid şi plin de respect, care e dominat de perceperea sacrului. E un sentiment care nu s-a pierdut cu totul, îl regăsim încă, desigur, în anumite ţinuturi."
Prin fiecare acţiune a sa omul pare să sfideze natura.

Impresii

Natura a reuşit întotdeauna să mă scoată din carapacea mea existenţială. A fost aceea care, indiferent de formele sale, m-a determinat să-mi abandonez adeseori rolul de biet trecător prin acest univers. M-a ajutat să evadez, să transgresez limite pe care le credeam inexpugnabile, să mă desprind, fie şi pentru câteva clipe, de realitatea imediată, şi, mai mult decât orice, m-a ajutat să erup din propria fiinţă şi să mă pierd.

Inima nu doare niciodată

Citesc undeva şi aflu cu surprindere că "inima nu doare niciodată". Nu m-am gândit niciodată că inima ar fi o componentă infailibilă a mecanismului nostru biologic, ba, dimpotrivă, după cunoştinţele mele, care, în domeniul anatomiei, le apreciez drept modeste, o vedeam pe aceasta drept vedeta absolută a viscerelor noastre. Şi pentru că o vedetă ca să ajungă celebră are nevoie de multe apariţii în public, aşa si inima se face cunoscută prin disfuncţionalităţile sale, cele mai multe dintre ele fatale.

Cuvinte goale

    Provocat de o întrebare pe care am întâlnit-o de curând într-o carte, într-o seară, după ce îmi încheiasem toate afacerile uzuale pentru o zi obişnuită, m-am aşezat cuminte în pat şi am încercat un exerciţiu retrospectiv: am încercat să reproduc din memorie toate discuţiile pe care le purtasem în ziua respectivă. Şi nu doar discuţiile dezvoltate sau elaborate, ci şi scurtele comunicări, inclusiv simplele saluturi, în câteva cuvinte, tot ceea ce rostisem de-a  lungul zilei.

Declaraţie de dragoste.

    Dragsotea nu ar fi fost niciodată ceea ce este astăzi, dacă nu ar fi existat "declaraţia de dragoste". Ea este cea care vine, uneori mai devreme, alteori mai târziu, să autentifice sentimentul de iubire. Să îi dea acestuia forţă, expresie şi sens.

Farmecul discret al rătăcirii.

Dintre nenumăratele sentimente pe care le trăieşte omul, acela de rătăcire este probabil cel mai înfricoşător. Parcă, în nicio altă împrejurare şi în niciun alt moment al vieţii sale omul nu apare mai în derivă decât atunci când se simte rătăcit. Caracterul reflexiv al rătăcirii este cel asupra căruia aş dori să mă aplec preţ de câteva rânduri. Pentru că, atunci când se rătăceşte, omul este deopotrivă subiect al acţiunii, dar şi cel asupra căruia se răsfrâng efectele acţiunii. Omul se rătăceşte pe sine, însă planurile în care se produce această rătăcire, sensurile şi semnificaţiile rătăcirii la nivelul psihicului uman, precum şi un oarecare farmec discret al rătăcirii, toate acestea formează o veritabilă filosofie a rătăcirii.

Oceanografia sufletului

Când se va hotărî cineva, într-un final, să scrie Oceanografia Sufletului? Ce om, cât de brav şi cutezător să fie acela care îşi va asuma această lucrare care ar putea deveni un nesperat punct de reazem al omenirii? Cine va porni în explorarea acestui infinit interior şi, mai ales, cine va reuşi să cartografieze cu precizie fiecare zonă parcursă şi descoperită, astfel încât materialul său să devină util profanilor.

Teoria "capătului de aţă".

Citeam deunăzi, într-un articol din Dilema Veche, o relatare despre cazul unei bătrânici lovită de un început de Alzheimer. Redau în continuare scurta istorioară: "Speriată, bătrânica a început să lege câte un bileţel de fiecare obiect pentru a ţine minte la ce foloseşte fiecare. Nu cum îl cheamă, ci la ce e bun: pentru stropit grădina, pentru înlocuit robinetul de la chiuveta din bucătărie, pentru bătut cuie în grădină, pentru cârpit cămăşile lui Vasile etc.. A rămas un capăt de aţă, abandonat într-un seratr.

Dragoste vs Cunoaştere

"De unde derivă adâncimea iubirii dacă nu din negaţia cunoaşterii?" este întrebarea răscolitoare a lui Emil CIORAN. Într-o superbă interogaţie acesta conchide că: "căutăm iubirea pentru a scăpa de prăbuşirea în nimic prin lucidităţile cunoaşterii noastre. Dorim iubirea, pentru a nu fi contrafăcuţi şi falsificaţi de adevăr şi cunoaştere".

Omul, călător spre sine.

Am adesea senzaţia că văd în fiecare om un demiurg, un judecător absolut, un suprem stăpân al spaţiului şi al timpului. Şi această simţire porneşte de la faptul că noi, oamenii, ne raportăm la univers şi mai ales la propria existenţă într-un mod definitiv, dihotomic (da-nu, bine-rău, alb-negru) şi strict limitativ. Personal, mă simt uneori

Necunoscutul din mine.

Hmmm.... Da, grea misiune. Dacă mi-ar fi fost uşor, cu siguranţă nu aş mai fi scris aceste pagini. Desi uneori am senzaţia că nimic nu mă mai poate surprinde la mine, descopăr totuşi uneori, cu înfrigurare,... necunoscutul din mine. Întâlnirea se realizează uneori anevoios, alteori pe neştiute, uneori sunt surprins, alteori....