Despre ratările şi înălţările funcţiei publice în România.

Poate că subiectul cel mai prezent în mass-media de zi cu zi are în centru funcţia publică. Şi poate că este bine, deşi întrezăresc şi o serie de efecte negative. Este bine că acest subiect este adus în prim-plan, exercitându-se în acest fel un control mediatic. Este grav

că uneori acest control este unul, dacă nu părtinitor şi interesat, sau măcar cointeresat, atunci superficial şi necalificat. Şi mai este o problemă care îi pândeşte pe cei implicaţi, dar care, din păcate, ne afectează pe toţi. Atragerea actului de investigaţie jurnalistică în aria emisiunilor "de rating". Transformarea investigaţiei atente, a analizei calificate şi a observaţiei obiective într-o pălăvrăgeală fără rezultat. Aceasta conduce nu numai la un produs jurnalistic mediocru ci şi la imunizarea clasei funcţionăreşti în faţa atacurilor sterile ale presei.

Că funcţia publică a pierdut mult din prestigiul pe care, la drept vorbind, privind în istoria modernă a României,  nu ştiu când l-a posedat prin "ea însăşi", este un fapt vizibil şi simţit de către noi toţi. 

Orice exerciţiu al unei funcţiuni, al unei profesii sau al unor atribuţii statuate, presuspune o subordonare personală faţă de misiunea asumată. O dez-interesare voită şi firească prin relaţionarea armonioasă si naturală, dintre subiect si prerogativele funcţiunii. Demnitatea funcţiei rezidă în tocmai firescul integrării scopului public în registrul personal. Dez-interesul personal devine interesat doar în sensul atingerii ţelului general. Demnitatea poate fi privită ca specie a succesului, a reuşitei şi a înălţării, dar ea poate fi înţeleasă numai în interiorul suferinţei şi al umilinţei, în faţa eşecului şi a ratării. Dar ce mai poate fi demn în cenuşa unei înfrângeri?...poate tocmai acceptarea eşecului este cea care păzeşte demnitatea înivinsului. Înfrangerea face parte din viaţa noastră şi, ştim, nu sunt puţini cei care văd în viaţă o "ratare". A perfecţiunii, a naturalului, a firescului, a nimicului care se ratează în "ceva". Asadar, cel demn acceptă înfrângerea şi, înainte de asta, acceptă viaţa ,pe care o înţelege, o iubeşte, şi este capabil să aprecieze victoria adversarului, fără a vedea  în aceasta un afront personal ci, o superioritate firească a naturii umane, a alterităţii. Învinsul demn iubeşte victoria prin ceea ce aceasta are mai sublim şi mai măreţ iar eşecul nu devine decât o treaptă care potenţează demersul viitor, ambiţia şi curajul. 

Sintagma "a te ridica deasupra unei funcţii" poate fi privită în două sensuri: pe de o parte există atitudinea cea mai răspândită a celui care transfigurează funcţia, din "publică"  în "personală", din "funcţie" în "instrument", autopropulsându-se astfel, pe aripile vanităţii şi ale infatuării, oarecum, deasupra funcţiei; pe de alta parte, există acea formă rară, aproape inexistentă în peisajul nostru public, de înălţare deasupra functiei printr-o coborâre şi o aservire atât de adâncă încât, practic, demnitatea exerciţiului transcede în mentalul colectiv atât prin eficienţa sa normată, dar mai ales prin ceea ce devine model, cale de urmat. Relaţia functionează bisensual, atât prin înălţarea personajului cât şi prin consolidarea imaginii  şi a sistemului funcţie "înălţătoare".

Si, aşa cum cuvintele rostesc uneori adevăruri pe care încercăm în zadar să le ascundem, nu întâmplător  în România, funcţia, fie ea publică, privată sau de orice rang, nu "se câştigă", nu "se merită", ci ..."se ocupă".