Mitul ospitalităţii româneşti

Se spune despre români că sunt un popor de oameni cumsecade; oameni blajini şi ospitalieri care te întâmpină întotdeauna cu braţele deschise şi apoi te poftesc cu căldură la masă. Într-o perioadă de declin în care bulversarea valorilor şi pierderea reperelor de orice fel par a fi condus la o estomparea a stimei de sine românului îi place să se confunde cu eticheta de om ospitalier.


Ce-i drept, această trăsătură de om binevoitor este una onorabilă pentru o naţiune aşezată la porţile Orientului şi care, de-a lungul timpului, mai de voie, mai de nevoie, a trebuit să găzduiească pe plaiurile mioritice diferite naţii care mai de care mai străine.

Dar să fim realişti, această calitate nu este nici foarte măgulitoare şi, cu atât mai puţin, poate fi o trăsătură-simbol pentru poporul nostru. Dimpotrivă, ospitalitatea tradiţională a românului poate fi descompusă în multiple faţete, unele dintre ele de-a dreptul contradictorii. Cum aşa? Păi hai să vedem: 

Cumsecădenia aceasta înseamnă pentru noi doar să-l primeşti pe musafir cu masa plină şi să-i îndeplineşti toate poftele. Este mai repede un soi de formalism decât un obicei izvorât dintr-un simţământ sincer şi o dragoste profundă faţă de străin. Totul pare destul de anost şi lipsit de subastanţă. 

La capitolul comunicare emoţională cred că suntem încă deficitari. Altfel, există şi o formă de complex de inferioritate care se manifestă în aceste circumstanţe care îl determină pe român să creadă că cel sosit de peste graniţe îi este întru totul superior şi, omeneşte, se cade să să-l întâmpine cu respect şi, nu de puţine ori, mai ales în relaţiile politice, cu servilism şi obedienţă. 

Dar când evoluţia istorică ţi-a fost nefastă şi te-a transformat într-un animal fără identitate, te mulţumeşti şi să fii văzut drept un om de treabă, chiar dacă, în realitate, nu eşti chiar aşa.

O altă problemă ar fi că noi părem a fi de treabă cu toată lumea. În timp ce ospitalitatea este o calitate ce presupune o legătură emoţională pe care o stabileşti cu străinul cu care, teoretic, împărtăşeşti un set de valori comune, atitudinea românului este mai mult conjuncturală, dictată uneori de interese absconse şi care nu l-a împiedicat de-a lungul timpului să-l transforme pe prieten în duşman. Empatia este una tradiţională şi uşor superficială.

Selectivitatea românului este precară în această materie iar asta deoarece registrul valoric al poporului este destul de echivoc. Pentru a cerne şi a discerne cu succes ai nevoie de câteva criterii valorice stabile pe care să le aplici.

Totodată, fenomenul ospitalităţii româneşti produce şi câteva efecte negative. Părem automulţumiţi cu acest"har" şi considerăm că acesta funcţionează ca un magnet fără a ne mai înrebuinţa foarte mult. 

Ani de-a rândul eticheta aceasta a fost singura politică de a face turism în România şi asta nu doar pentru cetăţeanul de rând ci, mai grav, şi pentru autorităţile statului. În strategia naţională de dezvoltare a turismului ospitalitatea a fost pilonul pe care s-a încercat să se construiască ceva, nu prea mult. Trecem cu vederea faptul că infrastructura este deplorabilă iar condiţiile de cazare şi serviciile sunt de slabă calitate şi sperăm că turistul străin va fi atras de ancestrala bunăvoinţă a poporului român iar asta îi va fi de ajuns. 

Rezultatele le vedem cu toţii ...

Parcă aş prefera totuşi,  să întâlnesc un personal rece şi distant cu care să interacţionez atât cât este nevoie decât cameriste care îţi devin brusc prietene dar în schimb uită să schimbe lenjeria (de pe pat).

Fără să demonetizez această calitate, cred totuşi că ea ar trebui, cel puţin în imaginarul public, reevaluată şi privită la adevărata sa valoare.  

Tu care consideri că este calitatea-simbol a poporului român?