Nu suntem curajoşi atunci când nu îndrăznim să acceptăm pre-destinatul vieţii noastre şi să ne înfruntăm propriile temeri sau fobii. Să ne recunoaştem defectele şi lipsurile de orice tip, inclusiv cele materiale. Să le acceptăm în primă fază, dar nu ca pe un neajuns sau blestem al vieţii ci, mai degrabă, ca pe o provocare, ca pe nişte limite ce ne-au fost trasate spre a fi depăşite.
Să învăţăm să ne bucurăm de ficare mică bucurie. Nu aţi simţit niciodată că unele evenimente banale (o carte, o floare, o întâlnire, o veste, o îmbrăţişare) vă aduc un straniu sentiment de plenitudine interioară ceea ce poate depăşi în intensitate alte realizări "măreţe".
Omul este o fiinţă paradoxală. Acceptăm că suntem unici şi diferiţi atunci când ne delimităm sau ne contrariează atitudinile celor din jur dar aspirăm cu durere şi ne întristăm încercând să trăim precum cei pe care îi idolatrizăm, să le copiem bucuriile şi modelul de viaţă iar eşecul acestui demers e lamentabil şi ne face să ne simţim tot mai mici.
Scopul acestei vieţi nu ar trebui să fie atingerea fericirii. Nu în acest mod. Nu prin această fugă obsedantă către plăcerile şi voluptăţile care ne desenează viaţa în culori seducătoare. Să ne întoarcem la NOI.
Aşadar, să îndrăznim să sperăm pentru că a spera este presentimentul bucuriei. Speranţa ascunde în ea esenţa acestei vieţi. Deznădejdea este răul care ne mutilează spiritul. Renunţarea este o crimă. Dacă îţi este teamă atunci este îndeplinită condiţia primordială spre a putea deveni un curajos. Actul de curaj se află la capătul sentimentului de frică. Nu poţi fi un cutezător dacă nu ai simţit măcar o clipă teama ce ţi-o conferă încercarea. Ea este cea care ne orientează căutarea.
"Să învăţăm să ne bucurăm de ficare mică bucurie. " Cat de repede uitam acest lucru. :(
RăspundețiȘtergere