Pe scena vieţii

Uneori, privind la tot spectacolul uman care se derulează zi de zi în jurul meu, uneori de un prozaic dezolant, nu pot să nu îmi aduc aminte o expresie pe care am întâlnit-o cândva într-o carte şi care suna cam aşa: "dintre toate fiinţele de pe faţa pământului omul pare că este singurul care îşi produce cea mai multă suferinţă sieşi".

Şi chiar că îţi vine să îi dai crezare fără tăgadă. Căci, pe cât de măreţ şi de grandios pare portretul omului privit din perspectiva evoluţiei sale istorice, pe atât de hilară şi de tragică poate părea încercarea acestuia de a se întoarce în anumite momente împotriva propriului destin. Şi n-am să mă refer aici, pentru că nu am spaţiul necesar, la nenumăratele evenimente istorice în care acesta şi-a distrus prin propriile forţe ceea ce a făurit de-a lungul anilor sau a dat naştere prin eforturi ştiinţifice asidue unor reale ameninţări care, chiar şi acum, provoacă umanităţii spasme de teamă. Nu, nu la acest gen de acţiuni am să mă refer, ci la ceea ce se întâmplă cu fiecare individ în mod particular. Cu aspiraţiile şi decepţiile personale. Cu încercările şi renunţările fiecăruia dintre noi. Dacă nu ai cunoaşte câtuşi de puţin cotloanele fiinţei umane tot acest spectacol bizar al căderilor şi renaşterilor ar fi de-a dreptul neverosimil.

Să-ţi clădeşti cu sârg idealuri personale în care să crezi cu obstinaţie, să rezişti cu stoicism tuturor vicisitudinilor şi loviturilor menite să te abată de la micul tău proiect grandios, să renunţi, să sacrifici multe dintre cele ce până atunci îţi erau preţioase, să adormi în fiecare seară cu convingeri de oţel, să te trezeşti cu speraţnţe înălţătoare, să întrevezi, cu fiecare pas, biruinţa finală şi, mai apoi, într-o singură clipă, totul să se prăbuşească precum un castel din cărţi de joc. Şi nu din cauza unei intervenţii externe. Nu din motive obiective, concrete, tangibile. Ci din cauza propriei tale fiinţe. Chiar TU. Tu, cel care ai pus cărămidă peste cărămidă, care te-ai angajat în faţa propriei tale conştiinţe şi ai investit neîntrerupt pentru realizarea acestui edificiu, tot tu eşti acela care zdruncină din temelii toată construcţia căreia-i stau drept jertfă sentimentele tale.

Şi în acest ceas negru totul se transformă într-un haos înfricoşător. Toate convingerile şi principiile, până acum de nestăvilit, se diluează într-un ocean de amărăciune. Fără să poţi explica, fără să poţi înţelege, devii un simplu spectator la piesa în care se joacă acum drama vieţii tale. Ai vrea să intervii, să schimbi ceva din decorul acesta sinistru în care vezi cum actorul principal, adică tu, calcă în picioare propriile realizări. Dar ceva nu îţi dă voie să te apropii. Eşti încremenit în propria durere ca într-o stăruinţă diabolică de automutilare. Şi, în final, cortina de plumb se lasă peste idealurile tale apăsând cu toată greutatea peste sufletul tău. Acum aştepţi cu înfrigurare ca din spatele cortinei să apară regizorul care să-ţi răspundă la toate întrebările şi să-ţi lumineze pentru o clipă viaţa. Şi el apare. Cu chipul senin, aproape nepăsător, acesta coboară cu dezinvoltură scările către sală. Îl priveşti cu ochii crăpaţi precum o piatră şi îl aştepţi să se aşeze lângă tine şi să te binecuvânteze cu vorbele sale. Dar nu. El trece încet pe lângă rândul în care tu eşti prins asemeni unui prizonier, de parcă ai fi invizibil, şi se aşează undeva în spatele sălii, relaxat  şi imperturbabil. Aştepţi de la Marele Regizor un gest salutar, o vorbă, orice. W. Shakespeare spunea: "Noi când ne naştem plângem că intrăm ... pe această mare scenă de bufoni".

Purtăm în noi două fiinţe: Actorul şi Spectatorul. Iar între cele două ipostaze ale aceleeaşi existenţe este bine să fie un echilibru. Acesta nu va fi niciodată desăvârşit căci, uneori, actorul este prea puternic. Nesocotind trăirile şi aprecierile spectatorului el joacă piesa după propriile reguli, abandonând orice scenariu predeterminat. Alteori, spectatorul este atât de critic şi de vehement încât crispează actorul şi alungă farmecul spectacolului.

Cel mai de preţ dar pe care l-a primit omul la intrarea sa în lume a fost credinţa. Posesia acestui dar nu este însă continuă şi, cu atât mai puţin, imuabilă. O avem şi o pierdem. Şi atunci nu mai este de mirare că în cele mai neaşteptate momente ne ciruim pânzele propriului vas.

Nu vă întrebaţi de ce oamenii îşi pierd minţile, întrebaţi-vă cum de nu şi le pierd.