Dependent de dragoste?

"Tutunul dăunează grav sănătăţii" şi "Tutunul creează dependenţă" sunt două expresii arhicunoscute pentru noi toţi. În spatele acestor mesaje, aparent salutare pentru sănătatea omului, se ascund însă şi o serie de mesaje subliminale care de-a lungul vremii au inculcat consumatorului idei şi concepţii false.
În acelaşi registru alarmist auzim şi sintagma "sunt dependent de dragostea ei/lui" sau "nu pot trăi fără acea persoană".
Am alăturat cele două ipostaze prezentate mai sus încercând să aflu care sunt punctele importante ce pot fi regăsite la confluenţa acestor comportamente, conducând interogaţia de la dualitatea dorinţă - nevoie în care părem a ne situa încă din start.


Aşadar "Dragostea poate crea dependenţă". Privită ca o relaţie de subordonare, de supunere (în plan emoţional) a unei persoane faţă de cel/cea pe care pretinde că îl/o iubeşte şi manifestată prin limitarea libertăţii şi a dreptului de a hotărî în mod suveran asupra dezvoltării sale personale, dependenţa, căci despre ea vorbim, apare, teoretic, într-o relaţie de antinomie cu sentimentul de dragoste.
Dependenţa apare însă în chip natural în planul nevoilor omului. Al tuturor tipurilor de nevoi: biologice, sociale, economice, ş.a.. Dat fiind că nevoile omului trebuie satisfăcute, omul este o fiinţă dependentă. Acolo unde există nevoie există dependenţă. Şi având în vedere influenţele şi acţiunile de manipulare subversive exercitate asupra omului, nu întâmplător se spune că nevoile sunt create pentru a face să funcţioneze societatea de consum.
Revin la ideea de la care am pornit pentru a înţelege cum altfel se manifestă dependenţa în dragoste din moment ce am văzut că aceasta apare, primordial, ca o consecinţă a nevoilor umane. De cealaltă parte, dragostea se naşte din dorinţă. Ea este o formulă a libertăţii. A evadării, a eliberării şi, în opoziţie cu nevoia, a excaladării tuturor constrângerilor de ordin material. Chiar dacă uneori, datorită forţei sale creatoare şi a puterii sale de a modela omul, suntem tentaţi să includem dragostea în inventarul nevoilor, ea rămâne, în esenţa sa, vocea dorinţei ce răsună din interiorul fiinţei.
Confuzia între cele două noţiuni nevoie - dorinţă, şi astfel încerc să răspund şi acestei expresii cu nuanţe oximoronice (dependenţa în iubire), se iveşte atunci când nevoile noastre se încarcă de dorinţă iar dorinţele se încarcă în nevoi.Între una şi cealaltă se petrece un soi de transfer. Dragostea, ca dorinţă, nu mai poartă acea imaculare spirituală ci este împestriţată luând chipul unei nevoi. Este transfigurată. Or, dorinţa nu poate fi cuantificată şi, ca atare, nu poate fi mulţumită prin ceea ce răspunde nevoii, prin ceva ce ar ţine de aspectul cuantificabil sau contabil al realului.
Înţelegem astfel de ce, uneori, unii oameni se consideră dependenţi (în dragoste) de cealaltă persoană. Pentru că iubirea şi-a pierdut treptat sensul ei originar. Ea nu mai este trăită ca iubire ci vine să răspundă şi să satisfacă o serie de nevoi, de altfel, cât se poate de fireşti. Ea sucombează prin aceea că nu mai este trăită în mod autentic devenind un surogat. Cred că sunt dependent de cel/cea pe care o iubesc însă, în fapt, sunt prizonierul unor nevoi, multe dintre ele periferice, a căror satisfacere depinde nu de dragostea celuilalt (pentru că nu ea este cea care răspunde) ci mai degrabă de prezenţa sa în viaţa mea şi de funcţiile pe care acesta/aceasta le joacă.
Din această cauză, dezvoltarea unei relaţii de iubire în acest raport de forţă specific "dependenţei" mi se pare degradant. Unul pretinde că iubeşte, când de fapt atitudinea sa reprezintă expresia egoismului, iar celălalt se automulţumeşte în postura de suveran care guvernează o relaţie sortită eşecului.
Cel care îşi trâmbiţează dragostea, clamând imposibilitatea de a-şi trăi viaţa fără cealaltă persoană, este cel care reuşeşte să se reculeagă cel mai uşor după o despărţire. Pentru că, nu-i aşa, orice nevoie ce se cere a fi satisfăcută, beneficiează de o piaţă largă de produse din care poţi alege.