Impresii

Natura a reuşit întotdeauna să mă scoată din carapacea mea existenţială. A fost aceea care, indiferent de formele sale, m-a determinat să-mi abandonez adeseori rolul de biet trecător prin acest univers. M-a ajutat să evadez, să transgresez limite pe care le credeam inexpugnabile, să mă desprind, fie şi pentru câteva clipe, de realitatea imediată, şi, mai mult decât orice, m-a ajutat să erup din propria fiinţă şi să mă pierd.


Nimic nu poate fi mai desăvârşit, mai revigorant, mai decontractant pentru un om decât acele momente în care natura reuşeşte să-l răpească din lumea sa. Să-l absoarbă în deplinătatea fiinţei sale. Atât de mult încât sângele să îi zvâcnească prin venele frunzelor, picioarele să-i fie împietrite în stânca munţilor, să respire prin pâraiele ce-i străbar corpul iar rădăcinile copacilor să-i fie perna pe care îşi va aşeza obosit capul.
Mă simt minuscul. Dar mă tem că sunt încă mai mic decât atât. Sunt atâtea locuri superbe, atâtea creaţii ale naturii care mă strivesc sub grandoarea lor. Şi sunt atâtea pe care nu voi apuca să le văd vreodată. Trăiesc însă cu imaginea acestor locuri în imaginaţia mea. Le vizitez şi străbat colţuri ale lumii despre care doar am auzit, dar pe care mi-aş dori atât de mult să le văd. Mă bucur ca un copil de grădina plină de lalele de la ţară şi nu îmi pot închipui ce ar însemna să mă întind într-un lan nemărginit de lalele colorate. Să adorm acolo. Mă impresionează grandoarea şi singurătatea muntelui. Atâtea imagini s-au perindat prin mintea mea reprezentând colţuri ale lumii pe care nu le-am vizitat niciodată. Dar despre care ştiu că există. Am aflat. Ce trist! Când cunoaşterea şi faptul de "a şti" înlocuiesc conceptul de "a trăi". O parabolă din mitologia asiatică spune că omul devine ceea ce cunoaşte. Uneori mă întreb dacă nu cumva această abundenţă de informaţii care ne invadează viaţa nu face altceva decât să ne abrutizeze. Să ne ofere CEVA (imagini, sunete, emoţii) care în realitate înseamnă alt-CEVA, dacă nu chiar NIMIC. Prin faptul că furnizându-ne, uneori en-gros şi lipsit de personalitate, produse pre-făcute ale naturii ne sunt erodate într-o manieră subliminală toate receptoarele noastre psihice la chemările naturii. Este redusă treptat acea tensiune firească care îl aduce pe om lângă natură.  Nu o mai înţelegem. Nu mai distingem mişcările sale. Omul devine străin în casa sa şi, mai ales, îşi devine străin sieşi.
Nu sunt un naturalist. Nici un globe-trotter. Nu mă enumăr nici măcar printre cei care obişnuiesc să iasă seară de seară la plimbare prin parc. Dar sunt un om pentru care faptul că soarele răsare în fiecare dimineaţă reprezintă o întâmplare la fel de miraculoasă ca propria-i existenţă. Şi fiecare dintre noi are dreptul, ba mai mult, are menirea să simtă că în această lume soarele răsare doar pentru el. Căci, în prima dimineaţă în care nu o va mai face, el, omul, se va fi dus într-un loc de unde îi va şopti soarelui să strălucească pentru ceilalţi.
Ce greşeală să crezi că natura este doar ceea ce te înconjoară (vezi "mediul înconjurător"). Când de fapt EA este în noi.